Am privit marți seară ceremonia dedicată lui Michael Jackson și am avut revelația dimensiunii pe care o poate lua tristețea. Nu jalea și nici revolta prin care trecem toți când o rudă dragă pleacă vremelnic și veșnic totodată de lângă noi, ci tristețea densă, adâncă, sufocantă că o bogăție universală, irepetabilă, oferită și mie, dispare înainte de a se fi întâmplat ceva. Ce anume? În sinea mea, am știut mereu că i-am greșit procedând asemeni majorității celor ce l-au iubit. M-am lăsat prea ușor și fără remușcări influențată de multele acuzații care i s-au adus și l-am batjocorit la rându-mi, neascultându-i muzica, luni la rând, ani la rând. Aceeași muzică ce-mi dădea viață și-mi umplea sufletul înainte ca Michael Jackson să devină persona non grata într-o lume care judecă și pune etichete mai repede decât ar strănuta.
Daniela BEALE
Mai importante erau blamările la adresa lui și discuțiile purtate la „cuconade” despre… „io-te ce-a ajuns ditai talentul!”, fără să-mi amintesc de bucuria supremă încercată când l-am văzut pe scenă, fără să-mi amintesc că muzica, textele pieselor, dansul, stilul său unic nu se vor pierde niciodată, cum s-a pierdut loialitatea mea rătăcită printre bârfe de precupeață. Ce-ar fi trebuit să se întâmple, însă, înainte să nu mai fie Michael? Să mă lase să-mi cer iertare pentru că l-am judecat, că l-am abandonat, că l-am evitat, că l-am negat, că m-am lepădat de el, de artistul cu care am iubit, am stat la masă, am adormit, am fost fericită, mi-am legănat copiii, cu care am trăit o mulțime de ani într-o armonie perfectă. Ar fi trebuit să nu moară înainte de a mai ieși pe scenă măcar o dată, arătând lumii și mie că artistul perfect și unic Michael Jackson este mai presus de acuzații, nicicând dovedite dealtfel, de ironii, de batjocură. Iar atunci, de acolo, el ne-ar fi iertat pe noi toți, cei care ne-am trezit prea târziu să facem penitență pentru că l-am părăsit.
Comentarii