Revanșa săracului…

Drag mi-era satul meu cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede… bla-bla! Așa ceva, leit girafa țăranului mirat la Zoo, nu mai există. Gura de rai e spurcată de simțirea puțină și Ozana e toată împuțită de vegetație exotică: pet-urile, sticlele nude de plastic și sticloanțele goale de trăscău, pe valuri. Și totuși… Copilandrii sunt echipați cu iz de Milano & Londra, iar majoreții și majoretele nu-s mai prejos, în talente și fitze, în purtări, apucături și năravuri decât omologii lor urbani din planetă. În bătătură, șeptelul (ansamblul cornutelor) e aproape în decimare, ORACA nu mai umblă (cum umbla) după animale, iar postate bune de teren îs lăsate vraiște, pârlog. Mai mare daraua și mai multă paraua, de-ar fi să le cultive. A sporit droaia, cârdul canalelor de varii ejecții și dejecții teve, iar timpul păpat hulpav de ecranul mititel a scurtat, păgubos, ceasurile închinate hămălelii, trudei.

 

Dar, peste toate, se construiește în draci. Lucru salutar! Prost e că multe din construcții, eludând minime rigori urbanistice, populează, alandala, peisagii multiple mutilate estetic. Se trăiește mai bine la sat? Nu știu. Știu ce mi-a zis un uncheș: Ca acum, nu s-a trăit niciodată. Și de mai e și sănătatee… Oul, pita, slana, laptele ori țuica au – încă –, au gust. Rara avis. Și chiar multă din munca, viața și opera paisanului au ,încă, un iz robust de eco. Veșnicia, vorba poetului, s-o fi născut ea la sat, dar tot acolo cred că și-a aflat și pricini de răposare. În ce mă privește, nițel utopic și sămănătoristic din fire, pui botul și zic: da, satul, satul de astăzi, serios ajutorat financiar-mente, poate să se constituie într-o ferice alternativă de ființare normală. Tihnită și pașnică. Paștele, ca și uichendul, e de făcut la țară, straiul, țoalele naționale s-au mai scos de la naftalină și balurile gospodarilor (amicului Călin Brăteanu) dau pe dinafară. Și vorba reginei Ana: Da, îmi plac mai mult oamenii de la țară, mi se par mai puțin ipocriți. Să fie! Căă… Decât codaș la oraș…