Șold la șold - De ce se tulbură inima omului...

Pt. Elvis

Natura, Maica noastră cea de toate zilele, își are legile și armoniile ei. În astă săptămână, de nu cumva o părere mai devreme, s-a ițit la interval – iară și iară – cu o risipă de splendori! În apogeu. De-ajuns să numesc acilea regalul cromatic numit LILIAC! Și-am spus totul… Din pricina sa, am și… murit de câteva ori. Ca s-o iau de la capăt și mai aripos. Mulțumesc!
 

Și, reașezând nițel palele-mi cuvinte, spui ca Ștefan Iordache-minunatul: Am băut un vin atât de bun, că-mi venea să-i spun Dum-neavoastră! Și zic și eu: Am admirat și m-am îmbătat de liliachii-frumusețile sale, că-mi venea să mă închin florarei Domniei Sale tot așijderea. Grație! Mulțam fain! Și că tot veni vorba de flori… Frumoasă, distinsă, nobil caracter, generoasă până la jertfă și cu asupra de măsură harnică… Pe scurt – Viruța Corjîn, mirabila dăscăliță din Sucevița. La mulți ani și din parte-ne! Cotrobăiam, mai ieri, prin bibliotecă după vreun interes de lectură. S-a făcut că pe traseu mi-a răsărit în cale… părintele Cleopa, faimosul stareț de la Sihăstria. Mi-a fost drag cu deosebire omul, vădit megieș cu sfințenia. Am și avut privilegiul, într-o seară, anțărț, înaintea Sânzienilor, în curtea Mănăstirii „Sf. Ioan” din Suceava, să-i și ascult viersul, oratoria sa măiastră și pitorească, încântându-mă peste poate. De-atuncilea la vale (să tot fie vreun 30 de ani) i-am tot căutat prezența-i cha-rismatică. Un noroc rar să dai peste un asemenea înțelept. Îmi place, apoi, tare mult și vorba aia a sa unde pune pen-tru totdeauna la punct lu-crurile și ființele pe potri-vite… căprării: cum că cin-stitele fețe bisericești în două se împart: în preoți și popi! Vă poftesc să reflectați la discriminare. Și, să nu plecăm cu mâna (cu inima) goală, înșir mai la vale, și întru liniștire sufletească, un pasaj de-al iubitului părinte de toată splendoarea: …a treia pricină prin care omul își liniștește inima sa este, după dumnezeieștii părinți, că acolo unde se află el, în starea societății lui, să caute totdeauna locul cel mai de jos. Să fie foarte mulțumit că e nebăgat în seamă de oa-meni și că n-are dregătorie și cinste ca alții și foarte bucuros să se afle la locul cel de jos. Pentru că de ce se tulbură ini-ma omului ? Ajunge un grad, vrea mai mare. Ajunge o treaptă, vrea mai mare. A-junge la o dregătorie, vrea mai sus. Vrea cuvântul lui sau starea lui materială sau mo-rală să fie mai presus de a altuia. Vrea în tot chipul să fie băgat în seamă și să covârșească pe alții, ca să fie cu toate mai presus de alții și aceasta îi aduce pururea neliniște, că aleargă după temelie de umbră. Ce se întâmplă? Dacă ne uităm pe crestele cele de sus ale munților unde cresc brazi sau fagi sau alți arbori, vedem că aceștia se întăresc și cresc mari, dar când vin vânturile cele mari și furtunile, care copaci au mai mare zbucium și tulburare, dacă nu cei care sunt mai sus ? Și cu cât e mai sus copacul pe piciorul mun-telui sau ajuns pe obcină sus, cu atâta mai greu el îndură furtuna și se luptă cu furtu-nile cele mari ale naturii pe care le trimite Dumnezeu pen-tru a răcori și a preface văz-duhul. Deci dacă te duci pe-acolo după câte o furtună, cum au fost cele din anii trecuți, vezi mii de arbori răsturnați cu rădăcinile în sus, alții fărâmați în două, alții rupți jalnic, alții trântiți peste alții, ca și cum, ar fi fost loviți în vreme de bătălie. Ce s-a în-tâmplat? Ei fiind sus, furtuna a fost mai puternică. S-au ținut ei tari, dar furtuna fiind mai tare decât dânșii i-a răs-turnat și în chip jalnic i-a sfărâmat și i-a trântit pentru veșnicie la pământ. Așa. Iar copacii care trăiesc prin gropi, pe la pâraie și pe la dosuri, când vin furtunile cele mari, ce le pasă lor? De abia își cla-tină puțin ramurile și își aduc și ei aminte că e vânt mare, dar unde? Pe coastă acolo sus, pe creastă, trebuie să fie mai mare furtună. Lor nu le pasă, cresc liniștiți, furtuna nu îi supără decât foarte puțin, pentru că la poziția lor mai joasă sunt afară de primejdia furtunilor și a vânturilor. Așa se întâmplă și cu oamenii care aleargă după dregătorii sau după trepte. Cu cât sunt mai sus, cu atât sunt mai în pri-mejdie. Deci dacă cineva e che-mat de darul lui Dumnezeu să fie la o dregătorie, cu mare sfială și frică de Dumnezeu să pășească, pentru că nu pă-șește decât spre loc de primej-die și de grijă. Iar dacă nu, toată sârguința lui să o pună să fugă tot mai jos și la locul cel mai de jos va fi liniștit și afară de primejdie și de va-lurile și de furtunile ispitelor și ale nemulțumirilor și pri-mejdiile veacului de acum. Deci pentru a-și liniști omul inima este totdeauna să caute locul cel mai de jos și cât mai de jos să dorească să trăiască pe acest pământ până la sfârșitul vieții, nebăgat în seamă, și să cinstească pe aceia care sunt pe treptele cele mai înalte, să-i asculte, să se roage pentru ei, iar el pururea să fie mulțumit la locul de jos și așa își va afla pacea inimii cu sine și cu Dumnezeu… d.b.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: