„Problema Eminescu”

„E foarte bine că avem o problemă Eminescu” Dimitrie Vatamaniuc
Se știe că „marea ivire a lui E-minescu”, scăzând – cu nedreptate – prin traduceri (cum observa, cu regret, Edgar Papu), suportă acum bombardamentul ideologiei dilematice. Rangul de poet națio-nal deranjează pe mulți, povara mitului reclamă – potrivit celor din tabăra eminescofililor – eti-chetări descalificante, europeiștii de ultimă oră dorind a pune umărul la deconstrucția cultului. Încât, Eminescu – opina Marius Chivu – „supraviețuiește cu greu propriului mit”. Așa o fi?
 

Scutit măcar de reducționismul romantic, cel ce a devenit „de profesie poet național” (zice, acrit, un Matei Florian) este, în conti-nuare, interpretat și „reconstruit” cu frenezie exegetică. Ioana Bot cerea, în numele orientării către concept (concept-oriented) „ie-șirea” din eminescologie (o pseudoștiință, cu obiect singular), convinsă că poetul „atât de studiat” încurajează inflația de eminescolatri. Adevărat, exegeza nu poate oferi, cotidian, noutăți revoluționare; apar, neîndoielnic, texte parazitare, aglomerând fișe de lectură, analize repovestite, trase în „cărți de plastic”. Dar și studii temeinice identificând erorile de lecțiune, paternitatea unor texte publicistice; în fine, să nu ignorăm nici succesul tezei sacrificiale, a teoriilor complo-tiste, blamate de unele voci. Încât, pe bună dreptate, D. Popovici ne anunța (demult) că Eminescu este / rămâne o problemă a culturii noastre. Mai ales că, în pofida valului inflaționar, instituționa-lizarea întârzie iar eminescologia supraviețuiește prin truda și devoțiunea unor singuratici, înhămându-se pe cont propriu acestui efort (colectiv, de dorit, presupunând și „exportarea” lui Eminescu prin eficiente strategii culturale). S-a afirmat că exegeza emines-ciană ar fi cunoscut trei momente importante: desigur, Maiorescu / Gherea, apoi – indiscutabil – Per-pessicius / Călinescu și, surprin-zător, explozia dilematicilor, cu faimosul număr din Dilema (nr. 265/1998). Cazul ultim ar putea îmbogăți, mai degrabă, pomel-nicul detractorilor. Ceea ce intrigă e faptul că se trece sub tăcere etapa ființială, cu „abisul” Svet-lanei Paleologu-Matta, negreșit o răscruce a eminescologiei. Poe-tul, văzut ca un „apologet al su-ferinței” (cf. Edgar Papu) încerca o conciliere, contopind con-trariile. Anii din urmă ne-au pus la îndemână, prin truda îndărătnică a lui Nicolae Georgescu, ediția critică sinoptică a antumelor. Avem, așadar, un Eminescu-el-în-suși. Confruntând edițiile și înlăturând, cu răbdare bene-dictină, intervențiile editorilor, respectând cu sfințenie voința auctorială, editologia emines-ciană este așezată, în fine, prin strădania lui N. Georgescu, pe sol ferm. Ca să mai oferim un exem-plu, să notăm că și Aurelia Rusu, poposind lungă vreme în labo-ratorul eminescian, zăbovind în preajma manuscriselor propune acribios, pe baza experienței de editor (de vreo trei decenii) pre-țioase „sugestii de lectură”. Cele câteva „studii de caz” aduc în circuitul public file inedite sau re-produse fragmentar, condamnând relativitatea atribuirilor printr-o sârguință („persistență”, zice autoarea) care se conformează legii continuității, repetat invo-cată de poetul-gazetar. Și cu pre-cizarea – de neocolit – că „orice notă disparată reclamă ansam-blul”, obligați fiind, așadar, a ne raporta la „emanația de lumină” a tezaurului eminescian. Fixat în epicentrul fondului sentimental al neamului ca „divi-nitate intangibilă” (cum glăsuiesc unii, îngrijorați și alergizați de îndărătnicia mitului), Eminescu, prin operă și viață, „stârnește încă (subl.n.) polemici înverșunate” într-o lume turmentată, centri-fugă, bântuită, în plin vacarm, de febra contestatară. Firește, nu dorim o posteritate somnoroasă, inerțială și nici un nume nu tre-buie scutit de tratamentul critic. Dar de aici și până a propune „desființarea” unor personalități literare ar fi cale lungă. Tentativa e, oricum, sortită eșecului. Ceea ce nu pare să-i descurajeze pe fu-ribunzii și inclemenții pigmei literari. În numele europeismu-lui, după „botezul magic” al ade-rării, am devenit alții? Se cuvine să ne lepădăm de numele noastre mari pentru că – ne asigură recon-vertitul Paul Cornea – „există mituri pe care e bine să le decon-struim și să le dezavuăm”. Să fie Eminescu un expirat, printre „cadavrele care nu se dau la o parte singure”? Uitând, vinovați, de datoria de a urca înspre Emines-cu, spre acel ins netranzacțional, secat moralicește, blamând – în epocă – „negustoria de principii”, într-o lume, azi, în picaj moral, pragmatizată, achizitivă, confec-ționând efemere vedete în eprube-tele media, iubind etichetologia și prețuind, în democrația noastră ușuratică și zgomotoasă, defăi-marea unor simboluri. „Consumat” istoricește (după unele voci) și mumificat, pus „la produs” (cum s-a încercat / în-tâmplat în 2006) în sens publici-tar-utilitar, supus tirului de acuze (paseism, reacționarism, xenofo-bie, antisemitism ș.c.l.), idola-trizat și clișeizat, Eminescu se în-căpățânează să rămână o perma-nență. Problema Eminescu animă și agită spiritele. Ceea ce în-seamnă că poetul național, cel care a recuperat pentru literatura română „romantismul înalt” nu are un rol muzeal și este, indis-cutabil, mai mult decât un brand cu care ne fălim ori, dimpotrivă, pe care îl contestăm aprig. Biblio-grafia eminesciană se îmbogă-țește vertiginos, campaniile de resemnificare (de pe baricade adverse) nu fac decât să mențină treaz interesul pentru operă și om. Această revigorare, pe mă-sura schimbării orizontului de așteptare, se datorează atât ideației (reverberațiilor) operei cât și ofensivei documentariștilor care, cu zel reconstitutiv-detecti-vistic, încearcă – contextualizând – să lumineze chestiuni controver-sate, încă nebuloase, corectând spectaculos-senzațional statutul și imaginea poetului. Să nu ne iluzionăm că astfel de preocupări de cerc restrâns motivează in-teresul pentru lectură, re-apropie-rea de text. Idolatria economicu-lui și iradierea subculturală într-o epocă subjugată de ideologia divertismentului ne aruncă, sub vraja relativismului, în haos axiologic și relaxare morală. Totuși, interesul pentru un mare scriitor, un spirit emblematic, saturat de cultură nu se poate stinge după „istovirea fizică” (G. I. Tohăneanu). Deși prezența (tot fizică) nu mai poate incomoda pe nimeni, foiesc „denigratorii moderni”, continuând o tradiție, și ea bogată, pe linia anti-eminescianismului. Să reamintim că B.P. Hasdeu, incriminând „veninul pesimist” al Noii Direcții condamna „de-ificarea postumă a nenorocitului poet” transformat în fetiș; și așteptând „reacțiunea firească”. Și Al. A. Macedonski, încrezător în „sfârșitul unei legende”, de-plângea gigantizarea, „sgomotul ce s-a făcut împrejurul lui Emi-nescu”, prezența alaiului de „fe-tișiști” care, în „cestiunea cu Emi-nescu”, au transformat compăti-mirea în admirațiune, aceasta luând apoi „proporțiile adorațiu-nei”. Iată că astfel de zgomotoase rivalități / animozități, îndelung exersate în turbulenta viață literară, continuă, modificând în timp imaginea unui simbol na-țional; interesul, se înțelege, nu va fi cantonat în spațiul strict textual, oferindu-se îmbietor exe-gezei. „Fiindcă noutatea oameni-lor mari – scria Iorga – nu se mântuie niciodată”. Oricâte contribuții se vor ivi (unele ambiționând chiar a oferi „rezultate definitive”, cum observa caustic D. Vatamaniuc; vezi Eminescu, Ed. Porto-Franco, 1993), instaurând, poate, altă „dictatură hermeneutică”, cău-tările continuă pe harta emines-cologiei și, din fericire, aventura se anunță fără sfârșit. *** „Omul comunicant” al epocii noastre (R. Ghiglione, 1986), supus agresivității hedoniste pe fundalul entropiei crescânde constată că mediația îl însoțește pretutindeni. Că ne îndepărtăm, astfel, de textul primar (ca „izvor îndepărtat”, ar spune George Steiner) pentru a fi asaltați de ple-tora comentariilor, a discursului interepretativ în proliferare hao-tică, cu iz publicitar. Și cu intenții seductive, fie și nedeclarate. De unde și rezervele sau chiar fățișa ostilitate a celor care acuză acest bombardament informațional ca având certe intenții manipula-torii. Evident, și mitul „funcționea-ză” ca mediator. În construcția imaginarului nostru istoric el do-bândește o funcție de legitimare, compensând crizele de „memorie generativă”, lacunele Istoriei. Ca obsesie identitară, cu statut special, fenomenul Eminescu confirmă dominația (supremația) unui mit identitar, întreținând (benefic!) interminabile dispute (suspectate însă, s-a spus, de mo-nologism). În discuție nu e sta-tutul scriitoricesc. Fiind „o construcție culturală”, depășind cu mult marginile literarului, el ră-mâne, în continuare, o problemă a culturii române și angajează, în limbajul zilei de azi, „managementul de brand”. Fiindcă brandingul transcende publicitatea, avertiza Wally Ollins (2003). Dacă un brand de succes este o bogăție națională, dacă brandin-gul de națiune joacă, imagologic, un rol copleșitor într-o lume tot mai concurențială, fenomenul de rebrandare este, și el, o realitate preocupantă, consolidând iden-titatea. „Reinventarea” lui Eminescu – un nume de brand, de ma-re impact și rezonanță simbolică și nu doar o „capcană emoțională” pentru cultura populară, și ea confiscată de teletropism – nu înseamnă nicidecum „despărțirea” de Eminescu. Din fericire, războiul imagologic continuă. Ceea ce înseamnă că interesul pentru operă și autorul ei, un om-mit, rămâne viu, revigorant. Căci Eminescu este altceva, scria Mircea Eliade (Paris, 1949). Împreună, în tovărășia scrisului său, facem câțiva pași pe drumul Ființei, marele poet revelându-ne, inepuizabil, „alte zări”…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: