Daniela BEALE
În sud, seceta e prezentă peste tot. Copacii din parcuri reinventează cromatici ciudate, când din verdele robust de vară au devenit un gri-verziu prăfuit. Pământul e sec, mai degrabă praf, crăpat și pustiit de orice urmă de iarbă. Pare că un uriaș aruncător de flăcări a pârjolit intenționat totul, ca o pedeapsă pentru rele prea des întâmplate. Iar oamenii, bieții oameni, bântuie amorfi, prin căldurile infernale ale amiezii, oprindu-se sfârșiți la umbra subțire a unui stâlp de iluminat ce-i poate feri câteva secunde de razele necruțătoare. Și seara ies ciorchine prin acele parcuri prăfuite, părând a se destin-de doar din autosugestie. Orașele zbârnâie zi și noapte din cauza instalațiilor de aer condiționat, dar n-ai nicidecum impresia de răcoreală, ci doar de zadarnică zbatere după un colțișor în care să poți sufla. Am revenit după toate acestea acasă și, după primul pas afară din tren, m-am alintat câteva secunde cu dulceața aerului nostru. Și m-am gândit tot atunci că Dumnezeu ne iubește pe noi cei din nord, pentru că la noi aerul mai miroase încă a răcoare și flori, verdele e încă verde și, chiar cu soarele deasupra capului, oamenii îți zâmbesc și te privesc în ochi.
Comentarii