Bisericile din inimile noastre

După patru zile de așteptare, locuitorii municipiului Rădăuți au răsuflat ușurați în momentul în care au aflat că a reînceput furnizarea apei în localitate. Nu mi s-a întâmplat să văd decât în anul ’89 atâta îngrijorare pe fețele unor oameni. Inundațiile au produs dezastre atât fizice cât și psihice. La Rădăuți, cel mai mult au avut de suferit cetățenii din zona Tolocii. Șanțurile au fost colmatate, podețele rupte, iar apa a pătruns până în case. O anxietate de nedescris a pus stăpânire pe oameni, care au început să golească magazinele de pâine și să își procure, în disperare, apă de băut. Dacă perioada critică a trecut și dacă e adevărat că o nenorocire nu vine niciodată singură, poate că ar trebui să cădem pe gânduri, meditând la zilele care vor veni.

 

Ideea că natura dezlănțuită ne-a mai dat o lecție rămâne valabilă, îndemnându-ne să privim cu mare atenție în noi înșine pentru a vedea unde și când am greșit în faptele noastre. Nu înțeleg însă de ce unii persistă în greșeală, tratându-și cu răutate semenii, disprețuindu-i și inducându-le starea de vină. E momentul în care fiecare om, de la vlădică la opincă, să se analizeze și să priceapă că Dumnezeu nu doarme… Nu știu care este adevărul, dar mi-ar plăcea să-l aflu de la Înalt Prea Sfinția Sa Pimen într-o zi, și anume: dacă noi oamenii, fără puteri materiale nu putem înălța în inimile noastre Biserici mai luminoase decât puternicii zilei, care construiesc locașuri de cult prin orașe – spre mândrie și lauda de altfel îndreptățită a tuturor – dar, în realitate, își disprețuiesc semenii? Îmi vine să spun că prefer Biserica din inima mea… Dar nu spun, pentru că sper că nu sunt singura care-și pune această întrebare.