Curentul Emo, sinuciderea și Biserica (II)

 

Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre Iuda, arată și necesitatea ca el să se fi căit de păcatul făcut, însă diavolul nu l-a lăsat, tocmai de aceea a ajuns la actul sinuciderii. Acest act este aspru criticat de Sfântul Ioan, considerându-l diavolesc: „Iisus i-a grăit atâtea, dar Iuda nu s-a îndreptat; că atunci s-a căit când a săvârșit pe deplin păcatul; dar nici atunci cu folos. Că s-a osândit pe sine însuși, că a aruncat arginții, că a înfruntat disprețul poporului iudeu, toate bune și de lăudat; dar că s-a sinucis, asta e de neiertat, asta e o faptă diavolească. Diavolul l-a îndepărtat de căință, ca să nu aibă vreun folos de pe urma ei. Făcându-l să-și i-a viața, moare de o moarte de rușine, ajunsă să fie cunoscută întregii lumi”1. Sfântul Maxim Mărtu-risitorul îndeamnă creștinii să se ferească de păcat și să lupte pentru a ajunge la asemănare cu Dumnezeu, căci acesta este scopul creștinului. Cel care omoară viața dăruită de Iisus Hris-tos vrednic este de pedeapsă. Dumnezeu ne-a promis viața veșnică de aceea noi trebuie să trăim în fapte bune și cumpătare pentru a ajunge la îndeplinirea făgăduinței făcute de Dumnezeu, căci „vorbind, potrivit făgăduinței Lui, ca să mă fac în toate asemenea Lui, afară de identitatea după fire, ca nu cumva, omorând viața dată mie de El prin cele spuse, să primesc cu dreptate prin faptele de ocară osânda celor ce și-au omorât viața lor dată de Domnul Iisus Hristos. Căci e cu adevărat lucru înfricoșător și dincolo de orice osândă a omorî cu voia viața dată nouă de Dumnezeu prin darul Duhului Sfânt, prin iubirea de cele stricăcioase”2. Sinuciderea nu este doar o ofensă adusă lui Dumnezeu ci ea poate fi socotită o pedeapsă dată de Dumnezeu după modul de gândire uman și un act de dreptate din perspectivă divină. Eusebiu de Cezareea ne lasă, peste veacuri, mărturia istoriei înștiințându-ne că Pilat, pentru greșelile făcute, s-a sinucis, acest act fiind socotit de Eusebiu ca un act de dreptate din partea lui Dumnezeu. „Nu se cade să trecem cu vederea că, după câte se spune, chiar și Pilat care trăise pe vremea Mântuitorului a ajuns în așa de mari necazuri sub domnia lui Gaius, despre a cărui epocă tocmai acum vorbim, încât de nevoie a ajuns propriul său ucigaș, propriul său călău, căci se vede că până în sfârșit, dreptatea dumneze-iască nu l-a iertat nici pe el”3. Sinuciderea este un păcat împo-triva Duhului Sfânt, căci prin sinucidere omul protestează împo-triva celui mai evident adevăr, care este existența vieții sale ca om. Pravila de la Govora este fără echivoc în această situație și ne spune: „Cine va cădea și se va ucide de bună voia lui, acesta să nu se cânte, nici să i se facă lui pomeniri nici odinioară, iar de va cădea fără de voia lui, acesta să se cânte și să-i facă lui pomeniri”4. Se înțelege că omul nu este stăpân peste viața lui, pentru că nu s-a creat singur și nu s-a născut prin voința sa, iar omul nu este decât un iconom al propriei sale vieți. Pravila Bisericească spune că pilda celui ce a ascuns talantul se aplică și sinucigașului (Mt. 25, 24). Pravila de la Govora nu lasă loc de interpretări de aceea ia în discuție și alte cazuri care țin de sinucidere: „Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un țermure jos și va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră sau se va junghia pe sine însuși, sau în ce chip de moarte, sau cu o funie se va spânzura; unul ca acela să nu se îngroape ca creștin, nici să-l cânte, ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat… Dacă cineva, nefiind în minte, s-a ucis pe sine ori s-a aruncat în prăpastie se face liturghie pentru el sau nu? Pentru aceasta clericul este dator a face deosebire dacă a făcut aceasta aflându-se ieșit din minte…”5. Vedem că Biserica se arată îngăduitoare cu cei bolnavi psihic, dar fără a-i trasa clericului sarcina de a verifica cu mare atenție adevărul despre boală, pentru că, atenționează pravila, rudele dorind să-l învrednicească de slujbă deseori spun neadevărul. Pravila de la Govora se bazează în aceste afirmații pe canonul 14 al Sf. Timotei al Alexandriei. Din cele spuse mai sus cred că s-a înțeles cât de mult bine poate face Biserica pentru acești tineri „emo”; important este ca să nu se mai caute izolarea Bisericii și excluderea ei de la situațiile unde ar putea să facă mai mult bine decât oricine. Pr. ADRIAN DULGHERIU 1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia LXXXV, în.P.S.B., vol.23,,Trad.,Pr.,D.,Fecioru,,Ed.,I.B.M:B.O.R.,, București, 1994, p.956 2 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri și epistole Hristologice și duhovnicești, în P.S.B., vol.81, Trad. Pr. Dumitru Stăniloae, București, 1990, p.165 3 Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, în P.S.B., vol.13, Trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987, p72 4 Pravila de la Govora, după Pravila Bisericească – manual pentru duhovnicie, Seminarul Monahal Cernica, 1940, p. 291 5 Ibidem, p. 291-292

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: