Hidra cu trei capete:

Raționalismul-ateu, sectarismul și statul

„Eu am venit în numele Tatălui Meu, și voi nu Mă primiți; dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veți primi!” (Ioan V, 43) Pentru că „iudeii Îl prigoneau…” (Ioan V, 16) Mântuitorul se arată ca autoritate investită de Dumnezeu pentru a comunica cu Poporul ales ca să-l readucă „în sânurile Tatălui” și se folosește de relația tată-fiu pe care o cunoșteau „din firea lucrurilor” zicând: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca toți să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl, …și I-a dat putere să facă judecată, pen-tru că este Fiul Omului!” (Ioan V, 22-23 și 27).
 

Motivat de această realitate îndubitabilă și de ura cu care iudaismul rigorist L-a primit, El și-a exprimat mâhnirea profundă și a constatat: „Eu am venit în numele Tatălui Meu, dar voi nu Mă primiți”. De ce? Pentru că opțiunile evreilor se legau de cu totul alte așteptări, aveau alte „vise” privind viitorul lor în această lume. Evreii voiau ca trimisul lui Dumnezeu să „regleze conturile” cu puterea lu-mească a Romei, se simțeau asupriți în propria lor țară și planul pe care rabinii îl puseseră la cale, în care Sionul trebuia să gu-verneze lumea, nu se putea pune în practică. Ce să facă deci? Nu puteau accepta un Mesia pașnic, blând, bun și drept, un Mesia al alinării suferinței ființei umane în întregul ei, evreii voiau un eliberator politic. În aceste condiții nu-i de mirare că „Trimisul lui Dumnezeu – Însuși Fiul Său” s-a lovit de ură și uneltiri, sesizate de altfel din precizarea: „Va veni altul în numele său, pe acela îl veți primi!” Realitatea aceasta transpare din mustrările pe care Mântuitorul le adresa conaționalilor Săi, și nu erau nici puține, nici blânde, erau „ca loviturile de bici” care vin unele după altele. El le zicea: „V-am cunoscut că n-aveți dragostea de Dumnezeu în voi” (Ioan V, 42), deci nu vă mai ascundeți și nu mai aduceți în sprijinul vostru faptul că „sunteți fiii lui Avraam”, adică descendența. Sau: „Cuvântul Domnului nu sălășluiește în voi, pentru că voi nu credeți în Cel pe Care L-a trimis Acela!” (Ioan V, 38), adică nu mai aveau loc și pentru El, ei făceau eforturi ca „să slujească la doi stăpâni” și de aceea i-a întrebat: „Cum puteți voi să credeți când primiți slavă unii de la alții și slava care vine de la Unicul Dumnezeu nu o căutați!” (Ioan V, 44). Ce vedem la iudei? Vedem că erau duplicitari: Nu s-ar fi desprins de Dumnezeu deoarece de la El așteptau un Mesia izbăvitor, pe de o parte, dar căutau justificări pentru cultivarea „orgoliului propriu”, pe de altă parte. Din această duplicitate au ieșit abia după ce s-au lepădat de Hristos și au strigat cu toată ura ce izvora din întreaga lor ființă, „Răstignește-L, răstignește-L…”, și drama era doar la început! L-au răstignit și au crezut că s-a terminat, dar El era viu și „rătăcirea de pe urmă a fost mai rea decât cea dintâi”, pentru că iudeii voiau să răstignească Trupul Lui, adică Biserica, așa că s-au pus pe treabă. Hidra a scris primul act – minciuna plătită: „Spuneți că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam. Și de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca și pe voi vă vom face fără grijă…” (Mat. XXVIII, 13-14), dar de grijă n-au scăpat, pentru că grija i-a urmărit și-i urmărește încă. Drama Săptămânii Patimilor pentru Mântuitorul a trecut și „s-a transformat în bucurie” pentru creștini, însă a început drama iudeilor, o dramă în desfășurare, care-i „mână din urmă” și pe care a ilustrat-o cineva într-un episod dându-i chip personal care ispășește o faptă reprobabilă, astfel: „Eu sunt acela care a zis lui Iisus, cel căzut sub Cruce în fața casei mele și a cerut apă, mergi, nu este pe banca mea loc pentru Tine, du-Te, și care pentru ispășirea acestui cuvânt, trebuie să merg veșnic… Eu sunt omul blestemat! Eu sunt Jidovul Rătăcitor!”. Replica Mântuitorului vine îndată: „Eu am vrut să te salvez, dar tu cu încăpățânare ai vrut să te pierzi. Mergi, ai zis? Eu am de făcut câțiva pași purtându-Mi povara. Dar grea povară voi lăsa să cadă asupra ta… Tu mi-ai zis: Mergi! Nenorocitule! Tu vei merge până în ziua judecății de pe urmă …, tu vei fi călătorul veacurilor… Eu îți refuz un mormânt pentru a dormi! Mergi, blestematule!1”. În această permanentă alergare, hidra urzește: întâi persecuții, crezând că prin ele va opri Biserica, dar fără izbândă, apoi comploturi și suspiciuni, îndoiala raționalist-atee și brațul cel mai eficient, sectarismul. Astăzi capetele hidrei sunt raționa-lismul-ateu și sectarismul, prin ele pune piedici și lucrează distructiv. Cum? Să vedem: 1. Raționalismul-ateu. Ce spune acest curent filosofic? „Căpeteniile s-au adunat îm-preună împotriva Domnului și a unsului Său, zicând: Să ru-pem legăturile lor și să lepă-dăm de la noi jugul lor!” (Ps. II, 2-3). Da, Mântuitorul ne chea-mă cu dragoste și ne zice: „Lu-ați jugul Meu …că este bun și po-vara Mea ușoară” (Mat. XI, 29-30), iar capul hidrei raționalismu-lui-ateu se pune împotrivă pen-tru că nu le servește intereselor proprii. Care interese? Ale stăpânitorilor acestui veac și ale celui care se crede stăpân peste „împărăția acestei lumi”, adică a diavolului și a „celui ce s-a dat pe sine lui, vicleanul om”. Puterea raționalismului-ateu nu stă în „produsul” gândirii, în ceea ce el aduce pozitiv societății, puterea lui stă în legislația croită astfel încât să-i justifice ideile și să le impună majorității ca pe un „sumum” de valori de care, până acum, am fost lipsiți din vina creștinismului. În zilele noastre s-a pus la punct o întreagă rețea de „formatori de opinie” care vorbesc în numele majorității fără ca această majoritate să poată replica în vreun fel. Astăzi avem „volterii” noștri, „celinii” noștri, „wildenii” și „tolstoii” noștri, care apar pe ecranele televizoarelor ca niște „guru” și fredonează o cântare străină de morala și ființa poporului român. Cele de mai sus le-am spus și le voi spune pentru că „este o chestiune de conștiință” și pentru că creștinismul este lovit din toate părțile cu „argumente” care-și arată de la o poștă atât intențiile, cât și în slujba căruia acestea sunt puse. Eu cred că s-a „zvârcolit” suficient de mult acest curent raționalist și că a venit vremea, înainte de a fi prea târziu, ca să deschidă ochii „menestreli” și să se inspire din sfârșitul vieții celor ce au reu-șit să se ridice și să spună: „Am greșit înaintea Ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău, fă-mă ca pe unul din argații Tăi!” Nu-i nicio rușine să recunoști că ai greșit față de o majoritate îngăduitoare și iertătoare cum este cea a creștinilor. În ceea ce privește acceptarea curentului raționalist în sine, este un lucru bine știut că acesta nu poate pune piedici creștinismului, cel mult poate să-l întărească; problema este că raționalițtii, știindu-se în imposibilitatea de a crește, apelează la metode reprobabile acuzând că majoritatea nu-i tolerează și, vezi Doamne, sunt discriminați. Adică cei puțini, că puțini sunt, vor să-și impună ideile discriminând majoritatea și privând-o de dreptul ei elementar de a trăi așa cum dorește. Să exemplificăm. Majoritatea vrea ora de religie în școli ca să formeze caractere cu moralitate sănătoasă, să formeze oameni care pot lupta cu păcatul și cu nevoile vieții, iar pentru aceasta își pune nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Minoritatea raționalistă vrea altceva, vrea independență față de Dumnezeu, socotind că omul este totul și că el este propriul stăpân care hotărăște pentru sine ce-i place, numai că uneori îi place să se sinucidă…!? 2. Sectarismul. Se consideră a fi calea sigură spre mântuire și aruncă vina pe Biserica Ortodoxă că s-a îndepărtat de la principiile creștinismului pri-mar, așa că a tăiat din istoria Bisericii perioada cu-prinsă între sec. II și XVIII. Pentru că, nu-i așa, n-a păstrat Evanghelia veacului I și s-a întors în timp socotind că s-a lipit cu adevărat de credința Aposto-lică, rescriind Sfânta Scriptură și introducând termeni noi. Sectarismul izvorăște din aceeași hidră care dezbină, și pentru aceasta „aruncă pe piață” îndoiala în textul original al Sfintei Scripturi, care a fost bună atâtea secole pentru că a păstrat-o Biserica Ortodoxă, dar acum nu mai este bună tocmai pentru că este a Bisericii Ortodoxe și nu se „pliază” pe interesele de grup. Sunt minoritari și vor să impună majorității „principiile” lor. Fără icoane în școli, pentru că discriminează, fără „popi”, pentru că sunt răi, dezbracă Casa lui Dumnezeu de icoane și umplu pereții cu texte din scriptura pervertită prin intervenția brutală în text. Și această hidră promovează „pretențiile”, cerând cu insistență ca majoritatea să nu-i discrimineze, fără a se gândi că sectarismul însuși discriminează majoritatea. Cel mai subtil lucrează prin ecumenism; vor să se unească cu Biserica fără să se întoarcă la Biserică, ba mai mult, unirea să se facă înlăuntrul sectarismului, inventând o religie mondială în care să fie loc pentru toți. În acest sens te întrebi ca Mân-tuitorul: „Ce părtășie poate să aibă lumina cu întunerecul?”. Da, vrem ecumenism, dar înlăuntrul Bisericii, în adevăr și dragoste, adică în Hristos, nu dezbrăcând, ci aprofundând. Că sectarismul folosește ecumenismul în scop propriu și împotriva Bisericii Ortodoxe, ne stă mărturie faptul că, în zilele acestea în care raționalismul ateu și-a concentrat eforturile pentru a scoate religia din școală, niciun cult nu a „ieșit pe post” ca să sprijine eforturile Bisericii Ortodoxe, dar la împăr-țirea orelor de religie cer mai mult decât le trebuie. Dăm ca exemplu Școala din Dumbrăveni. Numărul elevilor de alte confesiuni reclamă un număr de 1,5 posturi pentru ora de religie, iar cultele au cerul 2 posturi; la Bosanci cultele au copii într-o clasă pentru jumătate de post și cer un post întreg, pentru ce? Cui să predea dacă nu sunt copii aparținători acelor culte? Concluzia care vine firesc este aceea că sectarismul se unește cu raționalismul-ateu pentru a lupta împotriva Bisericii Ortodoxe, după principiul „să moară și capra vecinului!” Stând așa lucrurile, urmează să ne luăm de mână și să zicem: „Hai la ecumenismul ce mare”, care „nivelează” tot și în care Hristos devine un intrus demodat. Dezamăgirea cea mai mare, văzând aceste inițiative păgu-boase pentru moralitatea creștină și pentru viața duhovnicească, constă în faptul că cele două capete ale hidrei se folosesc de stat pentru a-și duce la bun sfârșit planul. Să vedem: 3. Statul. Vrea să fie ateu pentru că „dă bine” la Europa, dar pentru cine vrea să fie ateu ? Pentru 99% dintre români, deoarece s-au declarat atei doar un procent de 1%! Sigur, se folosesc de legi strâmbe, pe care le fac „într-o veselie” ca și cum abia așteaptă poporul ca să le aibă. Ce contează că poporul este creștin ? Europa ne vrea ori atei, ori sectari și ecumenici, numai ortodocși nu ne vrea, pentru că în Ortodoxie se trăiește duhovnicește și moral, iar Europa și-a stabilit altfel de principii. Acuză că Ortodoxia este intolerantă, că nu este dreaptă! Da, este intolerantă cu pervertirea moralității generației tinere, este intolerantă cu practicile homosexuale de orice fel, cu demoni-zarea instituției Bisericii și cu ridicolul de a fi discriminați de o minoritate care nu depășește 1% din totalul populației țării. Legiuitorii noștri pregătesc un cadru de viață în care Dumnezeu nu are loc, cum să acceptăm așa ceva? Sunt ei legiuitori în adevăratul sens al cuvântului? Nu! A spus cineva că „dintr-o lume în care nu mai are loc Dum-nezeu, se alege praful și pulberea”2, deoarece „necredincioșii… sunt ca praful ce-l spulberă vântul de pe fața pământului… și calea necredincioșilor va pieri!” (Ps. I, 4 și 6). Din ce în ce mai mult politicul de azi și legiuitorii săi nu mai reprezintă cu adevărat interesele spirituale ale acestui popor oropsit, căruia îi pune bir și pe suflet pentru a-l ucide. Speranța noastră este Mântuitorul. El a spus că „este cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mat. XXVIII, 20), a spus: „Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va ascultat cuvintele voastre, ieșind din… cetatea aceea, scuturați praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai ușor va fi pământului Sodomei și Gomorei în ziua judecății, decât cetății aceleia” (Mat. X, 14-15). Și tot El ne dă tăria să mergem mai departe, pentru că politicul, legiuitorii, raționalismul…, hidra cu toate capetele ei sunt trecătoare și la bună vreme sunt „ca iarba, care astăzi este și mâine se adună și se aruncă în cuptor și arde”, că doar focul iadului are nevoie de materie primă, nu-i așa? De aceea a zis un înțelept: „Babele evlavioase merg la absolut rugându-se, iar filosoful trăncănind, ajunge în iad”, că „toți ateii sunt jalnici, deoarece ei renunță la absolut, limitându-se la ei înșiși, pentru că s-au născut, dar s-au născut degeaba”, ca apoi să încheie: „Ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi împodobit de biserici!”3. Pr. IONEL FILON 1 Al. Dumas, „Isaq Laquedem – Jidovul rătăcitor”, Ed. București, pag. 65 și 263-264. 2 Replica personajului principar, englezul Gordon din filmul „Khartoum”, cu referire la lipsa iubirii între oameni. 3 Radu Preda, „Jurnal cu Petre Țuțea”, Ed. București 1992, pag. 143, 170 și 186.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: