Sântoader

Sfântul Toader este unul dintre cei mai venerați sfinți creștini, ziua sa fiind consemnată în calendarul popular sub numele de Sântoader, în prima sâmbătă din Postul Mare. Substituindu-se în planul spiritual al zeităților precreștine, Sântoader (în versiunea populară) a preluat și păstrat o parte din atributele și trăsăturile ancestrale populare.

 

Astfel că, potrivit credințelor populare, Sântoader (anul acesta la 15 martie) era însușit în calendarul popular ca fiind stăpânul unor cai cosmici, fantastici, niște animale echinocțiale, el figurând și ca o reprezentare mitică hipomorfă, respectat atât de către supușii săi, precum și de oameni, întreaga săptămână ce precede această sărbătoare fiind cunoscută drept Săptămâna cailor lui Sântoader. În vechiul calendar iulian, ziua aceasta se suprapunea peste sărbătoarea romană Equiria, când se organizau mari alergări de cai în onoarea zeului Marte. După unele credințe populare bucovinene, Sântoader figura și ca un fel de deschizător al primăverii, el supraveghind oamenii, sancționându-i pe cei care-i ignorau ziua, încălcând rânduielile firești, venind în ajutorul celor care-l adorau. În întreaga săptămână care-i preceda ziua aveau loc fel de fel de practici ritualice, acestea culminând în sâmbăta închinată acestei divinități, calul ocupând un loc central în cadrul acestora. Tot ceea ce se întreprindea în Sâmbăta Sântoaderului trebuia să fie de bun augur pentru om în așteptarea echinocțiului de primăvară. Spațiul era purificat de forțele malefice potrivnice omului, forțe care încercau să prelungească starea de frig. Se credea că cei care alungau aceste spirite potrivnice mersului normal al timpului erau Caii lui Sântoader, adevărați gardieni cosmici păzind soarele în momentul de cumpănă echinocțială, ca nu cumva să apuce spre tărâmul întunecos, ci să se înalțe și să răspândească căldura și lumina nouă. Ca orice nou început, perioada deschisă de Sântoader trebuia întâmpinată de oameni într-o desăvârșită stare de puritate, de curățenie trupească. Lumea obișnuia ca în noaptea premergătoare acestei zile să se curețe ritual pe întreg corpul, această operație prelungindu-se în zori zilei de sâmbătă. Elementul care conferea acestei spălări rituale virtuți purificatoare deosebite era Iarba Mare (Homanul), dar se foloseau și alte plante apotropaice. În sâmbăta zilei lui Sântoader, fetele erau implicate într-un ritual de spălare a părului, când se folosea un decoct de homan, busuioc, mintă, calapăr, cimbrișor, leuștean și stroh de fân. Dis-de-dimindață, fetele mergeau în grajd adunând strohul de fân din ieslea cailor, acesta având acum puteri miraculoase. Ritualul spălării părului avea o semnificație deosebită, cel al trecerii fetelor de la copilărie la adolescență, deci a schimbării statutului de vârstă. Când fetele se spălau, în mod ritualic, foloseau și energia sonoră a cuvântului rostit: „Toadere, /Sântoadere, /Dă părul cailor, /Să-l poarte fetele. /Dă cosița fetelor, /Cât cozile iepelor, /Să crească lungă ca ața, /Moale ca mătasea”. Deci, calul, care a întruchipat întotdeauna măreția, lumina, fiind și simbolul frumuseții desăvârșite, precum și al ascensiunii tinereții, era acum invocat și pentru ca fetele să capete o podoabă capilară deosebită, ca să fie mereu îndrăgite de către băieți. Gospodarii obișnuiau ca să tundă acum mânjii și vițeii în frunte, operația numindu-se costrujire, apoi părul rezultat era depus în mușuroaiele cu furnici sau în scorburile răchitelor bătrâne, în credința înmulțirii acestor animale precum furnicile. Nimic din frumusețea obiceiurilor legate de această zi nu mai există astăzi, acestea dăinuind destul de vag în amintirea unor bătrâni, care le-au săvârșit cu multă pioșenie și smerenie în tinerețe, când ultimele ecouri ale acestor tradiții mai aveau o rezonanță în societatea rurală bucovineană.