Acei vinovați fără vină

„În această lună, în ziua a noua, pomenirea sfinților patruzeci de mucenici, cei ce au mărturisit și au fost chinuiți în cetatea Sevastiei. Cei patruzeci de mucenici, deși erau de obârșie din diferite locuri, făceau parte din aceeași ceată ostășească. Ei au fost prinși din pricina mărturisirii credinței în Hristos și au fost duși la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecați să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviți cu pietre peste față și peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau și loveau pe cei ce le aruncau”, spun Cărțile Sfinte. Mâine, în România, se sărbătorește Ziua Foștilor Deținuți Politici. Acei vinovați fără vină, care au crezut că pot schimba istoria. Că pot pune piedică malaxorului acesteia și că lupta lor, sacrificiul lor, este al tuturor celor care gân-desc la fel. S-au înșelat și au fost înșelați mișelește de oameni și de timp, de tăvălugul aceleiași istorii de care ne aducem astăzi prea puțin aminte. În județul Suceava, Asociația Foștilor Deținuți Politici (AFDP) numără vreo 2000 de membri. Fiecare dintre ei primește de la stat câte 1 milion de lei vechi pentru fiecare an de pușcărie îndurat. Plus niște călătorii gratuite cu trenul, un loc de veci… gratis, scutire de impozite și taxe locale. Vreo 30 de euro. Face? Un parlamentar român, despre care nu știi dacă a fost securist, odată cu dizolvarea CNSAS-ului, și pe care nu poți să-l pui la respect printr-o lege a lustrației, pentru că ea nu există, câștigă lunar, fie că doarme sau nu în stal, vreo 50 de milioane de lei vechi. Face?
 

Anul acesta, Lucian Orășelu, profesor universitar doctor la Harvard, cetățean american (și român) a câștigat, la Curtea Supremă, 500.000 de euro, drept daune morale și materiale pentru cei 8 ani de temniță făcuți în România comunistă ca deținut politic. Omul depusese, în 1957, un memoriu la Ambasada SUA, prin care protesta față de abuzurile celor de la putere. Burdujeneanul Vasile Pânzaru, acum în vârstă de 78 de ani, vicepreședintele AFDP Suceava, a fost arestat de două ori în anii de tristă amintire, parcurgând ulterior, într-un infernal itinerar al detenției politice, mai toate pușcăriile comuniste. În total, el a executat 11 ani și 8 luni de închisoare în cele mai cumplite locuri de prizonierat politic, începând de la Suceava și până la Baia Sprie, Aiud sau Poarta Albă. Domnia sa nu este cetățean american. E mulțumit cu ce are, dar și supărat, fără să facă exces, că torționari de pe vremuri primesc lunar pensii exorbi-tante. „Ca și cum tortura, viețile distruse sau chiar luate sunt răsplătite acum ca fapte vitejești, pentru că acei torționari au slu-jit statul, ordinea de drept, nu-i așa?” – spune fostul „politic”. Când și-a studiat dosarul la CNSAS, V.P. a avut surpriza să constate că în dosar existau până și poreclele dinainte de căsătorie ale părinților săi, dar numele celor care-l torturaseră erau „șterse” cu tuș negru. Soarta, spune, simplu, omul care a făcut 12 ani de temniță grea. Povestea lui, în cele ce urmează… Exmatriculat pentru „Tămâie și otravă” Locuia în Burdujeni, pe strada Gheorghe Doja. Spirit liber, crescut în respectul față de valorile românești, Vasile Pânzaru s-a opus de la început, aidoma multor tineri suceveni, bolșevizării României. Elev la Liceul Comercial din Suceava de atunci, împărtășea, alături de colegi de generație de la Liceul „Ștefan cel Mare”, Liceul industrial și Liceul de Fete „Doamna Maria” aceleași idealuri. „Noi ne cunoșteam între noi, cei cu orientare împotriva regimului. Așa am fost educați ori poate așa simțeam”, povestește fostul deținut politic. Mai pe față, mai pe ascuns, tânărul în vârstă de 18 ani, licean într-a VI-a (cum era organizat în acele timpuri învățământul preuniver-sitar), nu scăpa prilejul de a face publice sentimentele sale față de marea putere sovietică „eliberatoare”. În rândurile elevilor se înfiripase și circula deja cultul Gărzilor „Decebal”, cea mai mare organizație anticomunistă din Bucovina, condusă de dr. Vasilache din Vatra Dornei. Ce face într-o bună zi a lunii noiembrie a anului 1948 Vasile Pânzaru? Vine la școală cu un volum de fabule anticomuniste scris de Păstorel Teodoreanu și intitulat „Tămâie și otravă”, din care se apucă să recite cui voia sau nu să asculte „Momița republicană” și „Măgarul și libertatea”. Urmarea nu a întârziat să apară, elevul fiind rapid exmatriculat din liceu. Atitudinea împotriva regimului nu avea cum să fie trecută cu vederea. Nucleul anticomunist În mai 1950, la un an după arestarea a 220 de membri din Gărzile „Decebal”, 14 tineri, printre care și Vasile Pânzaru, pun bazele unui nucleu anticomunist. „Eram din Suceava, Lisaura, Verești, Costâna etc. Țin minte că era cu noi și un refugiat din Cernăuți. Obiectivul nostru era propagarea în sate a nesupunerii la bolșevizare prin diverse forme. Încercam, totodată, să luăm legătura cu luptătorii din munți, să-i ajutăm cum putem. N-am făcut acte, documente, pentru că riscul era mare. Îmi amintesc că aveam un subofițer de armată din Mitoc, care ne coordona din punct de vedere militar ”, povestește fostul deținut. Cotele morții În 1949, mai mulți țărani care s-au opus luării cu japca de către comuniști a așa-numitelor „cote” agricole au fost împușcați de forțele de securitate. ”Au fost omorâți la arie, la treierat, oameni din Calafindești, Stroiești, Grănicești, pentru simpla vină că nu voiau să dea cotele aberante fixate de regim. Cred că ceea ce ne-a determinat cel mai tare să ne constituim într-un nucleu, să ne organizăm, a fost împușcarea țăranilor. Cu orice risc, pentru că eram conștienți că în jurul nostru colcăiau batalioane de securiști”, își amintește Vasile Pânzaru. Fraternizare clandestină cu deținuții din penitenciar În 1950, alături de Penitenciarul Suceava se afla un obor de animale. Membrii nucleului anticomunist din care făcea parte tânărul nostru se încumetau să comunice prin orice mijloace cu arestații din celule, preponderent membri ai Gărzilor „Dece-bal”. „Noi umblam prin jurul pușcăriei și comunicam cu ei prin semne, prin batiste, cum puteam. Doream să-i încurajăm. Nu erau obloane la geamuri, ci numai gratii. Riscam și noi, dar ei riscau mai mult, pentru că în orice moment gardianul se putea uita prin vizetă și îi vedea”. Secret neîmpărtășit În 1950, nucleului sucevean i se alătură două absolvente ale Liceului „Doamna Maria”, Eugenia Donici, din Verești, și Catrinel Popescu, din Horodnic. Fără voia lor, ele vor sta la originea declanșării calvarului nucleului anticomunist. Catrinel Popescu era proaspăt angajată pe post de contabilă la Topitoria de in din Verești, în timp ce colega ei, de care Vasile Pânzaru mărturisește că se simțea mai apropiat, voia să meargă la facultate. „Ele nu știau prea multe despre activitățile noastre și despre ce intenționam să fa-cem. Voiam, într-un fel, să le protejăm… Erau fete. Nu știau despre armamentul pe care îl dețineam, dar erau cu noi. Pe data de 19 august 1950, îmi iau un rămas bun obișnuit de la Eugenia în Gara Burdujeni. Ea pleca la Verești. Când trenul s-a pus în mișcare, am auzit-o că vrea să-mi spună ceva. Un secret. N-am mai avut timp, pentru că trenul a plecat. Asta a fost ultima întâlnire a mea cu ea”, evocă, ascunzându-și nostalgia, fostul deținut. Ce secret nerostit nici până în ziua de astăzi ar fi vrut Eugenia Donici să i-l împărtășească prietenului ei? Unul teribil, dar care conținea o mare doză de imprudență și naivitate. Manifestele Împreună cu Catrinel Popescu, Eugenia pune la cale tipărirea unor manifeste anticomuniste. Se apropia 23 august și fetele voiau să facă o surpriză noii puteri. Fără să bănuiască măcar că amprenta tuturor mașinilor de scris din instituțiile publice era deținută de Securitate, Catrinel iese pe poarta topitoriei cu obiectul cu care de obicei lucra la birou, merge la Eugenia acasă și împreună fac într-o singură noapte sute de manifeste. Mașina de scris este dusă ulterior înapoi în unitate. În noaptea de 22 – 23 august, sute de sloganuri antibolșevice tapetau zidurile ori gardurile unor localități din Botoșani și Suceava. Arestări și torturi A doua zi, Securitatea parcă înnebunise, povestește Vasile Pânzaru. Mașini de intervenție ale Miliției, soldați, securiști în civil și în uniformă patrulau în neștire prin târgul Sucevei, înțesând la un moment dat locul unde de câțiva ani se ținea chermeza tineretului de 23 august – o porțiune de teren viran situată undeva lângă actuala Universitate. La ora 13, conducerea de partid și de stat împrăștia mulțimea de tineri adunați să petreacă. Vasile Pânzaru avea să afle mult mai târziu despre arestarea și torturarea celor două fete. „Pe 26 august, când comuniștii au decis să permită, totuși, ținerea unei chermeze în compensarea acelui 23 august ratat, povestește eroul nostru, m-am întors pe înserat acasă. I-am zis mamei că merg să mă tund. Curios, mama, din senin, ca și cum ar fi presimțit ceva, mi-a spus să pun un pulover pe mine. L-am luat. Nu bănuiam că Securitatea mă căutase deja la chermeză și că era pe urmele mele. La întoarcere m-am intersectat cu o patrulă mixtă de securiști, milițieni, jandarmi și militari în termen. Șeful de post m-a recunoscut, am fost luat pe sus și dus la post. Printre cei care m-au arestat erau locotenenții de securi-tate Iosub Avram și Radu Dan, care mai târziu s-a pocăit. N-am fost ținut foarte mult la post, ci am fost depus la sediul Securității, care, pe atunci, era în apropierea Liceului «Ștefan cel Mare», peste drum de cum ar veni acum statuia lui Eminescu. A venit colonelul Popic, m-a făcut bandit, criminal, mi-a spus că ar trebui să fiu împușcat, dar nu m-au ținut nici acolo mult. M-au depus imediat la Penitenciarul Suceava, la etajul I. Aveam să aflu că toți cei 13 colegi ai mei fuseseră arestați. O bună perioadă de timp nu am avut dreptul la vizite sau pachet”, spune Vasile Pânzaru. 10 ani muncă silnică În sarcina lotului sucevean, anchetatorii au reținut, în afară de activități dușmănoase contra regimului, și tipărirea manifestelor. Bătăi până la tortură. Vasile Pânzaru a fost găsit capul nucleului. În cadrul unui proces-mascaradă ținut la Iași, „subversivii” primesc de la 3 la 10 ani. Bineînțeles, pedeapsa maximă o ia Vasile Pânzaru: 10 ani muncă silnică. Eugenia Donici primește 6 ani. Urmează de aici un circuit prin pușcăriile comuniste a deținutului politic: Jilava, Gherla, Baia Sprie, mina Cavnic, Poarta Albă, Văcărești, din nou Gherla, unde cunoaște din plin umilința, disperarea, suferința. În închisoare are ocazia să-i cunoască pe Ion Caraion, Ovidiu Papadima, Romulus Dianu, Radu Gyr și alții. Amintiri de neșters. Poeme pe care le scrie în secret, folosind tot soiul de mijloace de pușcăriaș și care circulă la fel de clandestin printre deținuți. 6 ani pentru 6 poezii În 1970, după ce se adaptase oarecum sistemului comunist, Vasile Pânzaru, care frecventa Cenaclul „Nicolae Labiș”, condus de poetul și jurnalistul Radu Mareș, este din nou arestat pe motive politice. Obiectul acuzațiilor din 1970 l-au constituit 6 poezii. Pentru care primește exact 6 ani. Poezia și anul. Execută 1 an și 6 luni. Aiud. Deși se spune că în 1970 în îngrozitorul loc nu mai existau deținuți politici, Vasile Pânzaru contestă această teză: „Fals. Erau peste 300 din chiar foștii arestați în deceniul 5”. Fără regrete Palatul de justiție din municipiul reședință de județ a fost unul dintre cele mai temute penitenciare comuniste din țară. Lugubra origine a locului unde se împarte dreptatea județeană în zilele noastre probabil nu e întâmplătoare, pentru că, poate, uneori, e nevoie să cadă niște cătușe aberante ca societatea să-și poată permite a le pune pe cele juste. Pentru că poate, uneori, e nevoie ca opresiunea să-și topească toată forța malefică și distructivă în înțelesurile unei libertăți dureros asumate de atâția eroi. Dar, pentru ca libertatea să nu-și piardă, prin uitare, sensurile și uriașa forță, pentru ca absurdul istoriei să nu se mai repete, e nevoie cu siguranță de aducere aminte a suferinței. Suferința frustă, încrâncenată, dar mereu înnobilată de demnitatea celor care au îndurat-o. Vasile Pânzaru nu regretă nimic din nebunia anilor de tinerețe, după cum nu regretă nici anii de cumplită pușcărie îndurați. Tinerețea furată în spatele gratiilor. Dacă ar fi s-o ia de la capăt, ar face la fel. Nu poartă pică nimănui. Nici măcar colonelului Dorneanu, din Sadova, pe care l-a iertat pe loc, în 1970, atunci când acesta și-a cerut iertare pentru felul brutal cum s-a purtat cu soția celui pe care-l ancheta. Mâine, pentru fostul deținut politic e un soi de sărbătoare întoarsă, dulceagă chermeză cu damf de amintiri amare: 57 de ani de când alții au decis să-i ia cu japca nimic altceva decât viața. O chermeză întârziată, la care n-a mai participat atunci, în 1950.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: