Valeriu este un „nume augural de origine latină, care se tâlcuiește prin a fi puternic, a fi sănătos”3; puternic a fost, pentru că a putut îndura toate chinurile la care a fost supus de-a lungul anilor petrecuți în închisori, sănătos a fost, nu la trup, care este muritor, ci la suflet, pentru că și-a convertit suferințele trupești în dragoste pentru cei întemnițați ca și el și pentru Dumnezeu.
A fost un trăitor al Ortodoxiei, pe care a ur-mat-o și cinstit-o cu dragoste. În închisoare a compus poezii, care se cântau în celule, și erau adevărate rugăciuni închinate lui Dumnezeu, socotite de toți balsam pentru alinarea sufe-rințelor. Toți l-au socotit ca pe un dar trimis de Dumnezeu, mai cu seamă cei care așteptau în antecamera morții, la Tg. Ocna. Aceasta se chema celula nr. 4, unde erau adunați cei grav bolnavi4, care mai aveau de trăit foarte puțin, sub lozinca torționarilor comuniști, ce se făcea auzită în fiecare zi: „Vom avea grijă să mori încet, chinuit, până ce vei renunța la Hristosul acela cu care vrei să ne sperii. Pe El și pe tine, pe voi pe toți vă urâm, bă, și vă vom distruge! Aici s-a terminat cu Hristos, și Cel mort și Cel înviat! Vom avea grijă ca generațiile viitoare să nu mai știe minciunile Lui și ale voastre. Noi, bă, noi suntem hristosul lumii acesteia!”(5) Clamată cu atâta ferocitate, ura aceasta parcă venea din gâtlejul satanei care se lăuda în pustiul Carantaniei în fața Mântuitorului că este stăpânul împărățiilor lumii și a zis: „Acestea toate Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie!” (Mat. IV, 8-9). Da! Torționarul comunist nu era hristosul, ci sata-na lumii acesteia, iar urmașii lui și ai altor torționari din închisori sunt astăzi ocrotiți cu pensii „indecent de mari”, în comparație cu „cei amărâți și oropsiți”, care acum nu mai sunt ca „sfinții închisorilor”, la fel de iertători și vor numaidecât împlinirea unei rugi binecunoscute: „Cum nu vii tu, Țepeș, Doamne, Ca punând mâna pe ei… !”6 Dar nu! Ascultați ce răspuns a dat întemnițatul Valeriu Gafencu unei astfel de porniri: „Cu toții suntem în mâinile lui Dumne-zeu… Să-i iubiți și să-i slujiți pe oameni, au nevoie de ajutor, căci dușmanii prădalnici caută să-i înșele. Ateismul comunist va fi învins, dar să fiți atenți cu ce va fi înlocuit! Oamenii politici creștini să ia seama la Hristos. Ei sunt încărcați cu foarte mari răspunderi…”, la care un coleg de celulă adaugă și de ce: „Pentru că din pragul morții tainele vieții se văd mai de aproape”. Deci întemnițatul pe nedrept și suferindul pentru credință nu poate accepta căderea din iubire, pentru el fericirea însemna „să alini suferința celui care te-a chinuit!”7. Cine este Valariu Gafencu? Pentru generația mea, care a trăit sub obscurantismul comunist, este un necunoscut! Pentru cei cu care și-a împărțit suferințele în închisori este un creștin ortodox care a purtat pecetea martiriului cu bucuria că o face pentru neamul său și pentru Hristos, un om cu trăire jertfelnică de sfânt, care a renunțat la salvarea propriei vieți pentru a o salva pe cea a aproapelui său, între ei aflân-du-se și nimeni altul decât un evreu convertit la creștinism, pastorul Wurmbrand8, de care s-a vorbit mult în ultima vreme și chiar ne-a fost propus pentru a fi desemnat „cel mai mare român”, pentru suferințele din închisoare. Multe au fost discuțiile cu pastorul pe tema Ortodo-xiei; Wurmbrand nu o cunoscuse pentru că primise creștinismul de tip neoprotestant, dar a mărturisit lui Valeriu Gafencu bucuria cunoaș-terii adevărului, și acesta a adăugat: „Acum domnul pastor cunoaște foarte bine adevărul, rămâne numai să se statornicească în el!”9. Martorii ne spun că, puțin după aceea, pastorul a cerut să fie botezat ortodox de părinții aflați în aceeași celulă, chiar „și-a ales numele de Valeriu, pentru cinstirea mentoru-lui său, a fost botezat, dar a rămas în conti-nuare neoprotestant, pentru ca apoi, după ce a plecat din închisoare, să nu mai recunoască acest lucru!”10. Vedeți? Acesta este Valeriu Gafencu! Bio-grafia lui este scurtă, densă și mai cu seamă tristă. Este fiul țăranilor înstăriți Vasile și Elena, născut la 24 ianuarie 1921, într-o comună din Basarabia, de lângă orașul Bălți, numită Sân-gerei, lui adăugându-se trei surori, Valentina, Eleonora și Elisabeta. Urmează școala primară la Sângerei și liceul în orașul Bălți, făcându-se remarcat de dascălii săi pentru corectitudine, hărnicie și exigență. În anul 1940, a absolvit liceul și s-a înscris la Facultatea de Drept din Iași. Acum începe drama familiei; toți trec Prutul și se stabilesc la Iași, când sovieticii ocupă Basarabia, numai că tatăl își ia feciorul și se întoarce, pe motiv că „trebuie să pună în rânduială gospodăria”, dar adevăratul motiv era altul. Îl va mărturisi tatăl abia când au văzut malul drept al Prutului; atunci între ei are loc drama următorului episod: <<...bătrânul, după o scurtă odihnă, se ridică și, mulțumind lui Dumnezeu că l-a ajutat să-și asigure familia, își îmbrățișează fiul și face ultima mărturisire din viața lui: „Te-am adus până aici ca să ai grijă de mama și de surorile tale. Te încarc cu această răspundere în fața lui Dumne-zeu. Eu trebuie să mă întorc între ai mei. Nu pot altfel, că ce-ar zice toți frații, frații noștri basarabeni, și cum mi-aș ridica ochii la cer dacă eu, și alții ca mine, ...am fugi din calea asupritorilor și n-am lua parte la suferința care ne așteaptă. ... Acum e nevoie de jertfă...”. Și la puțină vreme a fost arestat, deportat și supus la chinuri grele, care i-au adus sfârșitul>>11. Mărturisit în închisoare acest episod, departe de mama și surorile sale lăsate lui în grijă de bătrân, drama devine tot mai greu de purtat, dar mărturisește că „a ascultat cuvântul și s-a întors la Iași”. Aici urmează cursurile facultății cu aceeași râvnă și dăruire, se înscrie în gru-parea tineretului „Frații de cruce” pentru edu-care în spirit creștin, patronată de Mișcarea le-gionară, spirit despre care noi cunoaștem doar din ce „ne-a servit comunismul”, anume că era dușman de clasă și altele, acuzații care nu-și găsesc suport în cazul acestor tineri, pentru că în entuziasmul lor doreau binele țării prin trăirea practică a Ortodoxiei. În toamna anului 1941, pe timpul dictaturii antonesciene, legio-narismul a fost interzis și tânărul Valeriu Gafen-cu este arestat, împreună cu alți tineri, judecat și condamnat la 25 de ani de închisoare. Avea 20 de ani! Detenția în primii 4 ani a fost marcată de cruzimea anchetatorilor, sufereau împreună „legionarii” și comuniștii, unii pentru credință – ca să se îndumnezeiască, alții pentru a deveni fără de Dumnezeu, dar nu era singura diferență. Una mai izbitoare avea să se consume după ce a fost înlocuită dictatura antonesciană cu cea comunistă; întâi au suferit „legionarii” împre-ună cu comuniștii și după aceea, „legionarii” împreună cu torționarii lor, pe care îi ajutau să învețe a primi suferința „ca pe un dar de la Dumnezeu!”12 Visul lui Valeriu Gafencu și al celor dimpreună cu el a fost acela de a se face vrednic de Împărăția lui Dumnezeu, prin credință, nădejde și dragoste. El trăia credința și socotea suferința ca pe un pas spre Cel de sus și nu voia să se lase învins de răutate, el știa: „Că-nvins nu ești atunci când sângeri, Nici când în lacrimi ochii ți-s, Cele mai crâncene înfrângeri Sunt renunțările la vis!”13, cum scria într-o frântură de poezie un alt întemnițat, Radu Gyr. Suferințele nu l-au lăsat să ajungă la „sorocul celor 25 de ani”, pentru a scăpa de temniță; acestea s-au curmat după 11 ani grei, în care grija și gândul pentru mama și surorile sale, despre care ne vorbesc scrisorile lui, au făcut temnița și mai grea. Avea să se sfârșească în ziua de 18 februarie 1952 pe la ceasurile amiezii, împlinindu-se visul pe care l-a avut cu două săptămâni înainte, în ziua de 2 februarie, mărturisit colegilor din celula 4 a „mănăstirii Târgu Ocna”, chemându-i pe toți ca până atunci să vină să se îmbrățișeze de despărțire. Încheiem cu ultimele sale cuvinte rostite către ora 13,30: „În primul rând gândul și sufletul meu se închină Domnului. Mulțumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmați, să-L slăviți și să-L slujiți. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Eu plec, dar voi aveți de purtat o cruce grea și o misiune sfântă, …Testamentul meu este cuvântul de azi, …S-a sfârșit !”14. Avea 31 de ani! Prin plecarea sa a impresionat pe toți, „chiar și pe gardianul șef, … care era rău și sadic prin structura sa, … căci a plecat din secția închisorii preț de 2 ore, oferind posibilitatea tuturor de a-l vedea pentru ultima dată pe Valeriu!” În cartea „Jurnalul fericirii”, Nicolae Steinhardt amintea de Valeriu Gafencu și, ca un cunoscător direct al atrocităților suferite, dar mai cu seamă motivația pentru care le-a suferit, a fost cel dintâi care l-a numit „sfântul închisorilor!”15. Mitropolitul Moldovei, Sf. Dosoftei, spunea încă din vremea sa că „dintre rumâni mulți sunt sfinți, …dară nu s-au căutat!”16. Acum avem mai mulți și trebuie să-i căutăm, motiv pentru care am ales ca în programul de lucru al Protopopiatului Suceava cu ziarul „Crai Nou”, luna februarie să fie dedicată unui român adevărat și să propun prea onoraților cititori ca să caute și să citească două cărți de excepție: „Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu” de Monahul Moise, Ed. Reîntregirea – Alba Iulia, 2007, și „Întoarce-rea la Hristos – document pentru o lume nouă” de Ioan Ianolide, carte publicată prin grija Mănăstirii Diaconești de Ed. Cristiana, București, 2006. Veți avea numai de câștigat și veți cunoaște adevărul, iar „adevărul vă va face liberi!”. Pr. IONEL FILON, Parohia Lisaura 1 Proloage, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, pag. 483 2 Monahul Moise, „Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu”, Ed. Alba Iulia, 2007, pag. 105, 130, 188 3 Tatiana Petrache, „Dicționar enciclopedic al numelor de botez”, Ed. București, 2000, pag. 93 4 Monahul Moise, Op. cit., pag. 142-143 5 Ibidem, pag. 169 6 M. Eminescu, Poezii” 7 Monahul Moise, Op. cit., pag. 143 și 197-198 8 Ibidem, pag. 179-182 9 Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume mai bună”, Ed. București, 2006, pag. 172 10 Monahul Moise, Op. cit., pag. 171 11 Ibidem, pag. 16-17 12 Ibidem, pag. 56 13 Ibidem, pag. 275 14 Ibidem, pag. 197 15 N. Steinhardt, „Jurnalul fericirii”, Ed. Cluj-Napoca 1992, pag. 133 16 Monahul Moise, Op. cit., pag. 7
Comentarii