Rusia susține regimul de la Tiraspol atât financiar, cât și politic și militar

Interviu cu ANDREI IVANȚOC, fost deținut politic
La Tiraspol, drepturile omului nu înseamnă nimic; pentru conducerea pseudostatului Transnistria nu există legi. Legea o fac rușii. Acolo Andrei Ivanțoc și-a petrecut 15 ani din viață. Orizontul lui era tavanul, gratiile și perdeaua de fier a celulei. O celulă deseori lăsată fără lumină. În celulă – frig și noapte polară. Înjurături, ghionturi și lovituri date de gardieni pe motiv că este român. 15 ani a trăit într-o vreme a Apocalipsei. Până la ieșirea din temnița de la Tiraspol, anii i s-au părut veacuri. Nu fusese niciodată în România. El păstra în memorie un ținut închipuit din spusele bătrânilor și dintr-o carte de istorie. Când a pus piciorul pe teritoriul țării străbunilor săi, a văzut ceea ce nu-și putea imagina niciodată în închisoare. Cel mai mult l-au impresionat munții. Când a ajuns în Predeal și a urcat pe munte s-a simțit liber cu adevărat. Aici, spu-nea el, “este lumină, aer și libertate”. N-ar fi vrut să mai coboare de pe munte…
 

Andrei a protestat, a făcut greva foamei. El cerea dreptul la informație, la medicamente, la aer. Călăii veneau la el în celulă cu cagulele pe față, îl băteau până oboseau și o luau mereu de la început. Pumni și lovituri cu bocancul date cu ură. L-am cunoscut pe Andrei Ivanțoc la prima ședință a procesului din sala de ședințe a uzinei “Kirov”, în anul 1993. Am ajuns la el și la cei-lalți deținuți politici, în câteva rânduri, la închisoarea de la Tiraspol, mărturie stau cores-pondențele mele din ziarul “România liberă” și din zia-rele de peste Prut. – Andrei, ce poți să ne spui despre ziua de 2 iunie 2007, ziua când ai fost eliberat după 15 ani de detenție? – În dimineața acelei zile m-au scos din celulă în prezența a doi cameramani. Le-am zis că sunt liber, căci sentința lor ilegală expirase, de aceea am dreptul să aleg dacă să fiu fil-mat sau nu. Cele două doam-ne de la OSCE au promis că voi fi lăsat în pace, dar came-ramanii nu s-au conformat. Apoi am fost pus forțat în ma-șină, ca să nu rămân la Tiras-pol, orașul în care am locuit și am muncit și pe care am do-rit să-l revăd. Nu m-am gândit că voi fi împușcat, m-am gân-dit că trebuie să le arăt că mă pot folosi de drepturile mele. Ei au știut că voi face așa, căci le-am declarat înainte asta. – Sincer, nu ți-a fost frică? – Poate pentru mine frica e altfel. Dumnezeu știe. Aș vrea să trăiesc fără frică, deși acum nu pot să spun când mi-a fost frică. – Ce a însemnat celula în care ai trăit 15 ani? Spune-ne și nouă, oamenilor liberi, cum arăta acea celulă? – Până în anul 1997 am stat deseori fără lumină. Este o metodă a lor de a înjosi oa-menii, de a-i transforma în animale. Am protestat de mul-te ori împotriva acestor con-diții de detenție. Eram ținuți singuri, mâncare primeam nu-mai de acasă, cărți și ziare în grafie latină nu ni se permi-teau. În 1999 am făcut o repa-rație, soția mea îmi aducea de acasă nisip și var. Celula a de-venit mai luminoasă și am pic-tat doi îngeri, care-mi aduceau puțină liniște în acele condiții. – După ispășirea pedepsei ai ieșit cu o pungă… Ce aveai în acea pungă de plastic? – Biblia, o carte de rugă-ciuni, medicamente de primă necesitate aduse de soția mea, aparatul de radio. Asta a fost toată averea mea. – În cei 15 ani de temniță ce te-a ajutat să-ți menții luci-ditatea și starea de spirit? – Întotdeauna am simțit ajutorul lui Dumnezeu. Mereu am fost încălzit de El, când eram în greva foamei, când eram bătut. Altfel nu aș fi re-zistat acolo. Cât am stat în de-tenție, mi-am revăzut mereu viața și am înțeles că, fără Dumnezeu, nu aș fi reușit să fac multe lucruri. Mă rog să mă ierte dacă nu am reușit să fac tot ce ar fi trebuit să fac pentru patria mea, pentru po-porul meu. – Ce a însemnat detenția grupului Ilașcu? Cine este vi-novatul principal pentru faptul că voi trebuia să fiți eliberați din anul 2004? In-tervențiile forurilor inter-naționale nu au avut niciun ecou la Tiraspol și la Moscova? – Pe vinovați îi cunoști și tu. Știu că noi am fost ținuți a-colo din voința Rusiei. Autori-tățile ruse au vrut să arate Mol-dovei și lumii că dacă Rusia nu vrea, nici CEDO nu poate, de aceea nu merită să lupți pentru drepturi, pentru ade-văr. Dacă mai încearcă cineva să se opună, va păți la fel. Rusia mai susține regimul de la Tiraspol atât financiar, cât și politic și militar. – Ai fost în România, după ce ai ieșit din închisoare, știu că nu ai mai fost niciodată până atunci, cum ți s-a părut pământul pentru care tu și ceilalți camarazi ați pătimit? – Când am intrat în țară, am văzut ceea ce nu puteam să-mi imaginez niciodată în acea închisoare. Este imposibil să-ți imaginezi frumusețea Pre-dealului, căci am văzut munții pentru prima dată. Nimeni, cred, nu poate uita senzația ur-cușului pe munte. De acolo de sus poți vedea priveliști de ne-uitat, dar principalul – era atâta aer, te învăluia atâta libertate! Acolo te simți atât de liber, absolut liber, mai ales după atâția ani de temniță!… – Ai ajuns la București, tu și ceilalți doi camarazi, Tudor Petrov-Popa și Alexandru Leșco. Ați fost primiți de pre-ședintele României, Traian Băsescu, ce ai simțit atunci ca român? – Traian Băsescu a fost pri-mul președinte de stat pe care l-am întâlnit. Am fost foarte onorați să ne întâlnim cu el, a vorbit cu noi simplu și sen-sibil. Am făcut poze împre-ună. – Dar cu Ilie Ilașcu v-ați întâlnit la București? – Am avut o întâlnire foarte scurtă. Ne-a luat cu mașina la el acasă. Ne-am întâlnit cu Ni-na, soția lui, cu Olga, fiica lui. Nu știam de ce Ilie nu a fost chemat la Cotroceni. Nu ști-am cine a făcut invitațiile la acea întâlnire cu președintele României. Am văzut la Co-troceni mai mulți oameni de la Chișinău. – Pentru că ai spus de cei de la Chișinău, cine se mai in-teresează de voi în capitala Re-publicii Moldova? Ați fost căutați de reprezentanții in-stituțiilor de stat, de politi-cieni? – În afară de câteva rude și de Ștefan Urâtu, reprezen-tantul Moldovei la CEDO, nu ne-a căutat nimeni. Nu e de mirare că niciun reprezentant al Președinției și Guvernului nu s-a interesat de noi, în con-dițiile regimului politic din Moldova. În schimb, am fost primiți cu multă căldură de primarul general al capitalei, domnul Dorin Chirtoacă, de scriitorii care au simțire ro-mânească, de redactorul-șef al revistei “Literatura și Arta”, Nicolae Dabija, căruia îi do-resc însănătoșire grabnică du-pă nefericitul accident din luna august. – Ai fost membru al Fron-tului Popular din Basarabia, te-a căutat, pe tine sau pe ceilalți Iurie Roșca, preșe-dintele PPCD? – Am avut o experiență ne-plăcută cu apartenența la par-tidele politice. Am fost exclus din partid, fără să știu când și pentru ce. Am devenit mem-bru al Frontului Popular fiind la Tiraspol, scriind o cerere pe numele președintelui Frontului de la Tiraspol, Ilie Ilașcu. Aflându-mă la închi-soare, am înțeles că am fost exclus din partid, fără prea multe explicații. E un sentiment neplăcut, dar nici eu nu simt că Frontul Popular de atunci are ceva în comun cu PPCD-ul de astăzi. De aceea sunt rezervat față de partidele politice și, totodată, cred că pot să ajut țara și oamenii fără să am neapărat un carnet de partid în buzunar. – Dacă aceasta este ho-tărârea ta, ce ai de gând să faci în continuare? – Dorința mea cea mare este să mă apuc de lucru, dar încă nu am nimic concret. Eu am locuit și am muncit la Tiras-pol, într-o întreprindere de stat. Între timp toate s-au schimbat, peste tot sunt între-prinderi private. Nu știu pe nimeni și nu am primit oferte. Deocamdată mă deprind cu noul meu domiciliu. Sincer vorbind, încă nu mă simt pe deplin ca acasă, adică sunt conștient că în apartament nu sunt acasă. Cred că nu am prins rădăcini. Mă simt de parcă aș fi la marginea dru-mului și oamenii care aleargă undeva, într-o direcție, m-au luat cu vârtejul și pe mine. Parcă aș merge cu ei, dar nu știu unde și de ce. Asta, ca să explic cum mă simt după 15 ani singur și cum am ajuns în acest tumult al vieții. Dar, în fond, mă simt acasă și la Ti-raspol, unde am trăit și muncit, și la Chișinău, și în România. – Ai fost la Bruxelles, la Parlamentul European. Cum a fost și ce ai simțit când Europa a fost cu ochii pe tine? – Vă dați seama ce distanță mare este între celula de la Tiraspol și Parlamentul U-niunii Europene. Sigur că am fost emoționat, am spus des-pre ceea ce se întâmplă în Transnistria, despre oamenii nenorociți de acolo și despre ceea ce nu știe nimeni din lume, căci adevăr vă spun, în închisorile din Transnistria dispar oameni și nimeni nu știe unde. Alții sunt răpiți în Republica Moldova și aduși și încarcerați acolo. Personal am cunoscut oameni răpiți de la Ungheni, de lângă Prut, și transportați în portbagajul mașinii la Tiraspol. Am spus că acest teritoriu aparține juridic de Republica Moldova, dar e controlat, de facto, de Rusia. Aș fi mulțumit dacă o comisie internațională sau Crucea Roșie ar încerca să constate situația adevărată în închisorile din stânga Nistrului. Situația adevărată, nu cea pe care le-o demonstrează Goncearenko sau alții ca el. Îmi amintesc că atunci când am depus o cerere pentru CEDO, în celulă la noi au venit furioși cei din administrație și au strigat amenințător: “Cine sunteți voi ca să dați Rusia în judecată?”. Interviu realizat de MIHAI SULTANA VICOL

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: