Pantheonul de la Volovăț

Volovățul este o localitate rurală, renumită pe harta istorică și spirituală a Bucovinei (și nu numai a Bucovinei). Aici Dragoș Vodă, primul descălecător, și-ar fi stabilit întâia tabără pe teritoriul Moldovei, lăsând, ca semn al evenimentului, o biserică de lemn în interiorul căreia se crede că ar fi fost și înmormântat. Peste circa două veacuri și jumătate, Ștefan cel Mare și Sfânt a mutat-o la Putna, lângă ctitoria sa, construind în loc o biserică de piatră, ultima dintre ctitoriile sale terminată și sfințită ca atare. Prin urmare, iată că Volovățul este de două ori o localitate voievodală!
 

Tot aici se mai văd și astăzi (spre jalea noastră și rușinea – de-or mai fi știind ce-i aceea – celor care le lasă pradă părăduirii) ruinele unei foste biserici de piatră, ctitorită de un anume Giurgiu (Giurgea), mare sfetnic în Sfatul Domnesc al lui Alexan-dru cel Bun, pe la 1401, biserică, se înțelege, anterioară celei ștefaniene. Fie și numai prin misterul care o înconjoară, această biserică sporește faima Volovățului, ceea ce nu va să însemne că acest mister trebuie perpetuat. Făcând un salt peste timp, constatăm că, la un moment dat, „pe vremea Austriei”, la Volovăț s-a impus un preot luminat și perseverent, căruia înșiși stăpânitorii străini i-au acordat tot respectul cuvenit, înnobilându-l cu titlul de cavaler: arhiprezbiterul stavrofor dr. Oreste Tarangul. Ce să mai vorbim de efervescența culturală înregistrată pe la sfârșitul veacului al XIX-lea și în perioada interbelică, situată la un nivel care îndreptățește atenția pe care presa timpului i-a acordat-o în mai multe rânduri și pe care un ziarist ca Valeriu Braniște și un intelec-tual ca Leca Morariu o con-semnează, și ei, admirativ. A urmat în viața localității, după 1945, o perioadă de com-pletă uitare și abandon spiritual, explicată de unii prin faptul că, fiind situat în coasta unui oraș așa de fudul precum Rădăuțiul, Volovățului i-ar fi fost absorbite, prin însuși a-cest fapt, și eclipsate toate re-sursele spirituale de care mai putea dispune. Ei bine, părintele stavrofor Dumitru Valenciuc, un tip bă-tăios, cu mintea luminată și scormonitoare, gata oricând să meargă, până la Dumnezeu, de gât cu agenții nepăsării și ai indolenței, și-a propus și a reușit să contribuie (aproape) de unul singur și în mod ho-tărâtor la revigorarea vieții spirituale de la Volovăț, încă de la instalarea sa în această parohie, reactivându-i tradi-țiile, amplificându-le, corec-tându-le, instalându-le integrator în viața comunității de azi, chiar dacă a deranjat multe habitudini inerte și și-a făcut rost de multe neplăceri trecă-toare. O dovedesc nu numai aporturile sale majore și decisive la cele două aniversări fundamentale pentru volovă-țeni (500 de ani de la sfințirea bisericii ștefaniene și 600 de ani de la prima atestarea docu-mentară a localității), dar și (z)baterea sa, eroică, pentru ca biserica să intre, în sfârșit, într-o necesară restaurare, demnă de remarcabila ei va-loare în contextul obiectivelor arhitectural-religioase și isto-rice similare. Toate acestea (cu excepția restaurării care abia a înce-put) au fost, într-un fel sau altul, consemnate de harnicul și răzbătătorul preot în câteva cărți (la una dintre ele l-a an-gajat chiar și pe fiul său, tânărul și învățatul teolog Ioan-Paul Valenciuc) care con-feră din nou Volovățului drep-tul de a se situa printre locali-tățile rurale în care s-au petre-cut și se petrec fapte pline de însemnătate și semnificații ce nu trebuie sub nici o formă trecute sub tăcere, chiar dacă părintele nu dispune de acea „diplomăție” care se poartă „într-o soțietate lipsită de prințipuri care car’vas’zică că nu le are”. Fiindcă părintele nu jură decât pe evanghelia dreptății și adevărului, în pofi-da faptului că acestea umblă pe la noi cu capetele sparte. Cât or mai putea umbla și așa; căci momentul sugrumării lor totale și definitive nu-i deloc foarte departe. Doar vreo mi-nune Dumnezeiască să le mai poată salva. Dar, vorba lui Gr. Alexandrescu, „Minuni în vremea noastră aud a nu se face”. Deci… Trecând, nu demult, pe la ctitoria ștefaniană din Volovăț, unde începătura lucrărilor de restaurare (decaparea stra-turilor ulteriore de tencuială) a scos deja la iveală lucruri excepționale pentru istoricul monumentului și, implicit, al localității, am constatat că neastâmpăratului preot, care, pilduitor, sfințește locul, i-a mai trecut, prin mintea-i isco-ditoare, o ispravă demnă de toată lauda și pe care o consemnăm nu numai pentru însemnătatea ei intrinsecă, dar și pentru că n-ar fi deloc rău să fie bine a o lua și alții în colimator spre a-i da consis-tență în parohiile lor. Despre ce este vorba? În zidul de înăl-țime medie care înconjoară incinta bisericii, părintele a pus să fie încastrate (până acum) 23 de plăci de marmură albă cu numele, anul nașterii, anul decesului și calitatea obștească, cultural-științifică, artistică etc. ale volovățenilor care s-au distins prin ceva aparte în existența lor, făcân-du-se demni să fie cunoscuți și, de ce nu?, luați ca pildă de urmași. E un Pantheon, un adevărat pomelnic în mar-mură, ce va fi, mai mult decât probabil, continuat până va fi epuizat spațiul disponibil. După aceea vom mai vedea, căci izvorul făptuitorilor de acte deosebite nu va seca vreodată (nici) la Volovăț. Oricum, glumește părintele, amatorii e bine să se grăbeas-că, fiindcă spațiul nu este, nicidecum, nelimitat, neui-tând ei totuși că ștacheta condițiilor de acces este una ridicată! Pantheonul de la Volovăț, stabilit de părintele Valenciuc, numără deocamdată (cum am menționat) 23 de figuri ilustre, celebre (cum vreți să le ziceți), de la cel al cărui nu-me se păstrează în denumirea localității (Stanislav de) Eloha (> Ialova > Ialovăț > Volovăț), atestat pe la 1393, și până la soldatul erou Bordei Gheorghe, decedat în anul 1969. Mai întâlnim în acest Pantheon sui generis pe un mare slujitor domnesc, Giurgiu (Giurgea), pomenit mai sus, apoi pe un participant la organizarea (în primă fază) a Serbării Națio-nale de la Putna, din 1871 (prof. Gabriel Băleanu), doi iconari renumiți (Dimitrie Diaconovici, Nichifor Lupăș-tean), mari binefăcători ai bisericii (Pentelei Cojocar, Ioan Gh. Antonovici), oameni politici și de stat (Petru I. Vicol – primar; dr. Erast Tarangul – prefect de Suceava; dr. Eugen Tarangul – prefect; Simeon Hâj – prefect și „Drept al popoarelor”, proclamat ca atare de Statul Israel; Nichifor Robu – senator), preoți (arhi-prezbiter stavrofor dr. Oreste Tarangul, consilier mitro-politan, pomenit deja mai sus), oameni de litere (prof. Lazăr Vicol – traducător; Constantin Taniu Dracinschi – poet; prof. Mihai Vicol – autor de gramatici; Mircea Grunchievici – poet și dramaturg; Ghedeon Coca – poet; prof. Clement Antonovici – poet), un universitar de filosofie (prof. univ. dr. Victor Neculce), un cercetător (dr. Orest Mirăuță – geolog, cartograf) și… lista rămâne deschisă pentru toți cei care vor binemerita un loc în acest Pantheon, în care nu trebuie văzut (doar) orgoliul, lăudabil, al unui preot ce ține să demonstreze că păstorește într-o parohie de unde s-au ridicat (și) oameni de seamă, ci (ceea ce este esențial) grija acestui hăruit păstor de suflete pentru cinstirea înaintașilor fără de care cei de astăzi s-ar înfățișa mult mai sarbezi sau nu s-ar înfățișa deloc în fața lumii. În plus, este de remarcat că acest brav păstor dovedește că și-a înțeles plenitudinar misiunea pe care și-o asumă dezinteresat și fără vreo condiționare de cine știe ce avantaje lumești.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: