Dreptul la viață

Încă de la începuturi, oamenii au căutat și au găsit un anumit mod de organizare, și trebuie să recunoaștem că religia, legătura omului cu Dumnezeu a fost o sursă, un model de organizare a societății umane. Dacă facem o sumară analiză a primelor legi pe care omenirea le-a cunoscut, ve-dem că religia a avut un rol determinant și putem spune că și dreptul contemporan se bazează pe morala biblică. Astfel, porunca a V-a a Decalogului – „Să nu ucizi” (De-ut.5, 7) – este folosită în legile din întreaga lume, uciderea unei persoane ducând în unele state la pedeapsa cu moartea.
 

Se vede că religia a constituit mereu un izvor al dreptului și cred că și Declarația Drepturilor Omului este influențată într-o oarecare măsură de aceasta, ea susținând recunoașterea demnității tuturor membrilor familiei umane, iar ignorarea drepturilor omului a dus la acte de barbarie care revoltă conștiința umană. Tocmai de aceea, în articolul 3 al Declarației se stipulează că „orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei”. Articolul 16 din aceeași de-clarație spune că, „cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ceea ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și a întemeia o familie”. Și, legat de familie, articolul 25 spune că „mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite. Toți copiii… se bucură de aceeași protecție socială”. Societatea de astăzi, însă, ne oferă o ruptură între aceste prescripții ale dreptului și re-ligie. Acest lucru este eviden-țiat îndeosebi prin încălcarea dreptului la viață în cazul pruncilor nenăscuți. Dreptul la viață este cel mai important drept al omului, căci el este dat de Dumnezeu, stăpâ-nul vieții și al morții. A neso-coti sau a încălca dreptul la viață al unei ființe umane în-seamnă nesocotirea voii lui Dumnezeu și a ordinii morale din lume, un păcat strigător la cer, un act necreștin și neuman în același timp. Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate dispune de viața omului, nici chiar omul însuși nu are dreptul să-și suprime viața și, cu atât mai mult, nimeni nu-și poate aroga dreptul de a suprima viața altuia. Și aceasta, pentru că fiecare om este o existență unică. Sfânta Scriptură ne oferă exemplul omuciderii făcute de Cain, dar și reacția lui Dumnezeu – „Gla-sul sângelui fratelui tău stri-gă spre Mine din pământ” (Fac.4, 10) -, și urmează pe-deapsa aspră dată lui Cain. Cu atât mai mare este jignirea adusă Lui Dumnezeu cu cât dreptul la viață este încălcat în cazul copiilor care nu se pot apăra. Acest lucru se evi-dențiază și prin ideea că există dreptul de a dispune de propriul corp, idee ce duce la aprobarea avortului sau la a-probarea eutanasiei, dar și prin ideea că există un drept al femeii, care hotărăște dacă să aibă sau nu copii, ceea ce duce la aprobarea anticon-cepționalelor, dar și la mani-pulările genetice asupra em-brionului. În urma dezvoltării ideilor de mai sus, se încalcă un drept amintit la începutul articolului, și anume dreptul la viață al copilului. Acest lu-cru duce și la o pervertire a gândirii mamei, care „uită” că o mamă creștină trebuie să fie conștientă că poartă în sine o viață, o ființă umană. „Uită” că omul este om din momen-tul concepției. Ființa ome-nească este de atunci desăvâr-șită, unică. S-a dovedit clar că viața umană începe în momen-tul concepției, adică al fecun-dației, când noua ființă posedă deja un cod genetic propriu, diferit de codul genetic al ma-mei și de cel al tatălui. Părinții „uită” ce înseamnă să fie o fa-milie și să trăiască o viață de familie. „Uită” că familia în-seamnă o atmosferă de rugăciune, de dra-goste, de pace, de în-credere și de bucurie. Familia aleargă după nonvalori ca noble-țea luxului, a banu-lui, parvenirea, după o viață plină de vede-tism și uită de drep-tul la viață al copilu-lui, dar și al bătrânu-lui. Mama uită că în organismul său s-a petrecut un miracol, că a venit la existență printr-un miracol și are menirea de a per-petua miracolul. Drep-tul la viață al copilu-lui nu depinde de dorința ma-mei de a-și controla propriul corp, ci apariția vieții repre-zintă un moment de creație la care mama participă și în care Duhul Sfânt insuflă celor două celule care se unesc viață, su-flet. În acest mod omul parti-cipă la creație, în acest sens soții își îndeplinesc menirea: „Creșteți și înmulțiți-vă și umpleți pământul și supu-neți-l” (Fac.1, 28 ). „Nu nu-mai Cuvântul creator (Să fa-cem om) este temeiul oricărei conceperi și nașteri umane, ci și suflarea de viață pe care Dumnezeu o insuflă în nările omului după ce îl modelează din țărână. Această suflare, germen al Sfântului Duh, pă-trunde în embrion din primul moment al fecundării, nu nu-mai ca putere vitală biologică și animală, ci și ca principiu al participării la viața divină. Această suflare îl însoțește, îi dă viață și îl alcătuiește pe om după chipul Creatorului, în-tr-o tainică modelare după Hristos, prin care este capabil să se îndrepte către comuniu-nea cu Dumnezeu Tatăl”1. Această datorie a soților de a transmite viața îi face colabo-ratori cu Dumnezeu și de ace-ea împotrivirea la această po-runcă reprezintă o ofensă adu-să lui Dumnezeu. Astăzi a-ceastă ofensă nu mai este re-cunoscută de oameni, care s-au obișnuit atât de mult cu mijloacele contraceptive, în-cât le consideră ceva normal sau chiar benefic. Interesant este că în această frenezie ni-meni nu amintește și de ab-stinență, se escaladează ideea sexualității, care pervertește mințile oamenilor, dar nime-ni nu vorbește de castitate. Nimeni nu-și mai amintește de cuvintele lui Tobie, când a luat pe Sara de soție: „Și a în-ceput Tobie a zice: “Binecu-vântat ești Tu, Dumnezeul părinților noștri, și binecu-vântat este numele Tău cel sfânt și slăvit întru toți vecii! Să Te binecuvânteze pe Tine cerurile și toate făpturile Tale! Tu ai făcut pe Adam și Tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pen-tru a-i fi ajutor și sprijin, și din ei s-a născut neamul ome-nesc. Tu ai zis: – Nu este bine să fie omul singur; să-i facem un ajutor asemenea lui. Și acum, Doamne, nu plăce-rea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă cu-rată. Binevoiește deci a avea milă de ea și de mine și a ne duce împreună până la bătrâ-nețe!” (Tobit 8, 5-8). Cred că scara valorilor a fost inversată și viciul este recunoscut de societatea de as-tăzi ca fiind o virtute. Această inversare a valorilor a fost in-dusă cu bună știință, căci s-a propagat ideea însuflețirii tardive a embrionului, ceea ce permite avortul și experimen-tele genetice pe embrioni. Acești oameni nu doresc, du-pă cum s-a statornicit, ca la baza dreptului să fie elementul religios. De aceea neglijează cu bună știință ceea ce spun Sfânta Scriptură și Sfinții Pă-rinți. În cartea profetului Iere-mia se vorbește clar despre o naștere biologică la zămislire și o naștere la părăsirea de către nou-născut a trupului mamei: „De când încă nu te plăsmuiai în pântece te știu, și mai înainte de a fi ieșit din pântece te-am sfințit” (Ier.1, 5). Și Sfântul Vasile cel Mare, parcă prevăzând speculațiile geneticienilor de astăzi, spune că uciderea pruncului în pân-tece este un păcat, chiar dacă pruncul este format sau nefor-mat. „Ceea ce omoară fătul prin meșteșugire se supune pedepsei uciderii, și la noi nu este după subtilitatea expresiu-nii de făt format și neformat”.2 Dreptul la viață implică nu doar o latură morală, ci și una juridică, element cu care s-au confruntat geneticieni în legă-tură cu embrionii și moșteni-torii lor în caz de divorț. O altă situație este legată de ideea însuflețirii tardive. Anume, dacă însuflețirea se produce tardiv, și protecția juridică se acordă în mod gradual, ceea ce ar avantaja manipulările genetice. Totuși majoritatea din cei ce susțin această teză afirmă că pre-embrionul tre-buie tratat cu respectul datorat unei ființe omenești, ceea ce arată o neconsecvență și se în-trevede speranța că și aceștia au conștiință. Dreptul la viață al embrionului este materia-lizat și prin faptul că el repre-zintă comuniunea inimilor, a sufletelor și a trupurilor noas-tre, el trebuie respectat nu doar ca o nouă formă de viață, ci și prin faptul că este rod al dragostei noastre. Embrionul este materializarea în viață a dragostei dintre oameni, de aici și dragostea nețărmurită a mamei pentru pruncul din pântece, pe care îl ocrotește uneori chiar cu prețul vieții sale. Mama creștină știe că poartă în pântece o persoană care este în relație cu Dumne-zeu, și acest lucru nu este de la ea, ci afirmarea statutului de persoană ne este reliefat de Sfânta Scriptură și de cuvin-tele Elisabetei în ziua în care s-a umplut de Duhul Sfânt și a spus: „…binecuvântat este rodul pântecelui tău… cum veni la urechile mele glasul salutării tale a săltat pruncul de bucurie în pântecele meu” (Lc.1, 42-44). Dreptul la viață se manifes-tă și în cazul bătrânilor sau al bolnavilor în stare terminală. Bătrânii sunt bunicii noștri și în bunătatea lor, în înțelepciunea lor ne odihnim din vâltoa-rea acestei vieți. Problema este că nu mai vedem blândețea bunicilor, nu mai avem nevoie de ei și îi izolăm sau, potrivit unei culturi venite din Occident, îi internăm în cămine de bătrâni, care, deși le oferă cele necesare traiului de zi cu zi, nu le poate oferi dragostea noastră și bucuria pentru ca ei să se regăsească în noi, tine-rețea noastră să le amintească de tinerețea lor, de momentele fericite din viața lor. Există însă civilizații care, deși nu sunt creștine, apreciază foarte mult căruntețile și le respectă, păstrează bătrânii în familie, le poartă greutățile și nu se despart de ei decât când sufle-tul se desparte de trup și, mai mult, după aceea le păstrează o pioasă amintire. Iată însă că noi, creștinii, uităm de acest comportament pe care Sfânta Scriptură ni-l cere, căci „fai-ma celor tineri este puterea lor și podoaba celor bătrâni părul lor cărunt” (Pilde 20, 29). Și Biblia ne dă îndemn de com-portament: „Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinstești fața bătrânului și să te temi de Domnul Dumnezeul tău”. (Levitic 19, 32). Pr. ADRIAN DULGHERIU 1 Boris Bobrinskoy, „Chi-pul lui Dumnezeu în centrul tainei persoanei”, în „Bioetica și Taina persoanei”, trad. Nicoleta Petuhov, Ed. Bizantină, București, 2006, p.71 2 Arhim. prof. dr Ioan N. Floca, „Canoanele Bisericii Ortodoxe”, Sibiu, 1990, can.2 al Sfântului Vasile cel Mare, p..320

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: