O antropologie greșită

Umanismul ateu, care a adus încrederea exagerată în om și în puterile lui autonome, este cauza fundamentală a crizei pe care o străbate cultura modernă. Ca o reacție împotriva antropologiei pesimiste a Reformei și a jansemismului -repetată de teologia dialectică a lui Karl Barth, care consideră pe om radical și iremediabil corupt – și pentru reabilitarea creaturii în fața lui Dumnezeu, s-a ajuns treptat – trecând prin molinism, care căuta „să salveze libertatea umană în dauna cauzei divine” – de la un umanism teocentric la un umanism antropocentric.
 

Jean Jacques Rousseau, cu teologia bunătății naturale, care nesocotea păcatul originar și, prin aceasta, necesitatea harului divin, Auguste Comte, cu ideea Umanității – Dumnezeu, și Hegel, cu îndumnezeirea Statului și panteismului său istoric, toți aceștia reprezintă etape ale aceluiași proces de desfacere a omului de Dumnezeu și antropocentrizare a culturii. Descartes, Rousseau și Kant și-au făcut despre personalitatea omului și o imagine ultraoptimistă. Acest optimism antropologic avea să primească o lovitură mortală, venită din domeniul biologic, de la tri-umful teoriei darwiniste, după care omul ar descinde din maimuță. Lovitura de grație o primește însă din domeniul psihologic, de la Sigmund Freud. Deosebit de Blaise Pascal, care vede în sufletul omului nu numai pe cele rele, ci și pe cele bune, Freud ajunge prin metoda sa psihanalitică la dizolvarea personalității omului. Omul este, după Freud, „mișcarea fatală a larvelor polimorfe ale lumii subterane, a instinctului și dorinței”; „toată demnitatea bine orânduită a conștiinței noastre personale” apare ca o mască mincinoasă. În definitiv, „omul nu-i decât locul de încrucișare și de conflict al unui libido înainte de toate sexual și al unui instinct de moarte”. Paradoxul stă în faptul că, cu toate aceste lovituri primite, omul își revendică mai mult ca oricând suveranitatea; de data aceasta, individul abdică în profitul omului colectiv: Statul lui Hegel și societatea comunistă a lui K. Marx. Maritain distinge trei stadii în dialectica culturii moderne: a) secolele XIV-XVII, epoca naturalismului creștin, în care se renunță la viața viitoare, în profitul dominării omului asupra materiei; b) secolele XVII-XIX, stadiul burghez al culturii, dominat de optimismul raționalist, care eliberează pe om de „superstiția religiilor revelate”. Este perioada care se manifestă ca un „imperialism demiurgic față de forțele materiei” și cu neglijarea omului și socotirea lui Dumnezeu ca pe o idee; c) secolul XX se caracterizează prin „răsturnarea materialistă a valorilor”, „în care omul, punându-și hotărât scopul în el însuși și neputând să mai suporte mașina acestei lumi, angajează un război disperat pentru a face să țâșnească dintr-un ateism radical o omenire cu totul nouă”. Asistăm acum la „o refulare progresivă a umanului de către materie”, omul fiind constrâns să se subordoneze necesităților tehnice care au invadat lumea: condițiile de viață devin din ce în ce mai inumane, pământul pare să nu mai poată fi locuit decât doar de bestii sau de zei. Chipul lui Dumnezeu în om fiind șters, Dumnezeu sfârșește prin a dispare, prin a fi tăgăduit „în numele omului colectiv”, „al dinamismului colectivității sociale”. Tragedia omului se datorează unei antropologii greșite. Nu s-a înțeles că omul este o ființă naturală însă, în același timp și într-un anumit sens, și supranaturală, coruptă și fără har, dar având un scop supranatural. Omul a fost considerat numai în chip natural. Tăindu-i-se legătura cu Dumnezeu și readus la propriile lui forțe naturale, omul a devenit robul nevoilor și plăcerilor. Lipsit de suportul spiritual al religiei, nimic nu-l mai poate apăra împotriva haosului. Umanismul antropocentric nu sfârșește, cum s-ar crede, printr-o afirmare a omului, ci printre-o negare a lui, pentru că, așa cum afirmă Berdiaev, „o-mul fără Dumnezeu încetează de a fi om […]. Numai în creștinism se arată și se păstrează adevărata umanitate”. În acest sens, dl I. Gh. Savin are dreptate când afirmă că „valoarea religioasă trebuie să-și capete iarăși dreptul la cârmă, căci numai prin ea viața își capătă un sens, lumea un conținut, știința un reazem, etica o sancțiune, estetica o misiune”. Am greși însă dacă n-am recunoaște că, alături de nepăsarea, perversiunea, nervozitatea și toate celelalte păcate ale veacului nostru, întrezărim dorința adesea nedeslușită după o epocă no-uă. Spiritul hipercritic, negativismul, scepticismul care carac-terizează pe omul modern sunt generatoare de haos și disperare. Cele două războaie mondiale au avut darul, poate unicul, de a zgudui și probabil de a dezmetici pe oameni! În orice caz, omul modern simte nevoia de convingeri sănă-toase și solide, care să-i servească de temelie pentru o viață mai sigură, mai înaltă, mai umană. Creștinismul este singur în stare să i le dea. Texte selectate de preot paroh NICOLAE VÎRTEA de la Catedrala Rădăuți, din cartea prof. Constantin C. Pavel, „Tragedia omului în cultura modernă”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: