Ce mai, sunt cei mai…!

Am trăit să-i văd pe Rolling Stones, la Bu-curești, marți seara, pe stadionul „Lia Mano-liu”. După două ore de concert fabulos pot spune, fără remușcare că „jignesc” vreo amin-tire… muzicală din trecutul meu, că parcă am trăit doar ca să văd un asemenea spectacol de rock and roll, de o asemenea anvergură. Gigantic, cu o trupă-legendă vie, în carne și oase. Aceasta e muzica ce-mi place mie, și place cel puțin celor peste 60.000 de oameni prezenți în seara magică, pe stadion. Dincolo de unele comentarii mai mult sau mai puțin avizate, și poate, răutăcioase, – că sunt bătrâni și că nu mai au farmec, sau că Mickk Jagger nu este, de fapt, o mare voce – eu vă spun: cu siguranță, a fost un show total, o „mașinărie” perfectă de a face bani, dar și de a aduce publicul la delir.

 

Nu aveam să ajungem la stadion pe la ora 16, când anunțaseră că se deschide, fiindcă nu aveam de gând să mergem așa devreme. Nu sunt unul din fanii care stă nemișcat să-și aștepte idolii, ore-n șir, dar am visat dintotdea-una la un astfel de concert. Bănuiam că vom putea intra lejer, pe la ora 19,30, când soarele avea să-și mai ascundă „ghearele” de foc. Dar n-am prevăzut, deși trebuia să mă aștept, că voi trece prin emoții tari străbătând cu mașina un traseu de 40 de minute în aproape două ore, cu teamă că nu vom putea intra la timp pe stadion și că se vor închide porțile la ora 20, așa cum au promis organizatorii. Pe la opt fără 10 eram totuși în fața porților, unde ne-am liniștit brusc după ce am văzut ce multă lume aștepta să intre. „Aruncați pet-urile cu apă și brichetele”, eram anunțați din când în când de membrii pazei, în timp ce coada de la intrare înainta, greu. Nu ne-au percheziționat însă în poșete, așa cum prevăzusem, și singurul regret la final avea să fie că nu dosisem vreo sticluță de apă plată. Am trecut de poartă, după vreo 20 de minute; sute de oameni se împrăștie pe „sectoare”, spre tribune. Pe asfaltul aleilor, sute de coperți de revistă cu chipul lui Mick Jagger, aruncate de fani. Polițiști, câte 4-5 la fiecare intrare în sector aveau să ne „dirijeze” scurt spre sectoare. La tonetele de bere, sucuri și înghețată, mulțime compactă de „suflete” însetate. Prețuri de speculă: 8 lei juma’ de litru de suc, 9 lei litrul de apă minerală. Aici a fost punctul cel mai slab al organizării, n-ai avut voie cu apă înăuntru, dar nici n-ai putut cum-păra, de atâta înghesuială, astfel că dezhidra-tarea a fost principalul inamic. Accesul la tone-tele cu înghețată a fost mai ușor, la bere și apă n-aveai șansă să ajungi nici într-o oră de stat la coadă. Am renunțat la apă, așteptând cuminți să înceapă concertul, ceea ce s-a întâmplat pe la 21,30. Până atunci, privim spectacolul tribu-nelor. Și al scenei grandioase și neluminate în-că, ale cărei fațade amintesc de o clădire preten-țioasă de hotel. Centrul stadionului, la fel ca tribunele, plin ochi, loja vip-urilor, mai puțin. Pantaloni scurți, bluze cu bretele, șepci, bati-curi colorate, saluturi. Se butonează în draci telefoanele mobile, se potrivesc cadre, se fac poze de încercare. Unii se întorc victorioși la locul lor după ce au reușit să cumpere halbe de bere agățate, câte 6, în suporți de plastic. O forfotă pestriță, dar civilizată. Oameni din toate categoriile de vârstă, mai puțin copii. N-aș putea spune că a fost majoritară generația tână-ră sau cea… sexagenară, de vârsta idolilor. Se întunecă, lumea dă semne de nerăbdare, e 21,30. Părțile laterale ale „clădirii”-scenă se luminează, mii de blitzuri se aprind pe rând, într-o ordine regizată. Trupa intră în scenă și, fără niciun cuvânt de bun-găsit, începe primele aorduri. Sound-ul inconfundabil datorat în primul rând chitarei lui Keith și vocii lui Mick ne determină să ne ridicăm brusc în picioare, noi cei care stăteam în tribune. Era „Start me up”, piesa de deschidere din întreg turneul „A bigger bang”, din 2005 încoace. De la distanță nu vedem exact câți sunt pe scenă, în prim plan erau monitorizate de camere, la început, doar cele 4 „legende”. Mick Jagger, solo, Keith Ri-chards, Ron Wood, chitare, și Charlie Watts, la tobe. Pe ecranul din centru, Mick Jagger, în haina cu alură de frac, cu nuanțe roșiatice, element dominant din ținuta lui de concert. Urmează o piesă și încă una, dar simt că parcă lipsește ceva. De fapt, nu lipsea nimic, aveam să-mi dau seama abia la final. Showul ne-a fost „inoculat” pe parcurs cu o intensitate care a cres-cut dozat, de la cântec la cântec, atât ca inter-pretare, cât și ca efecte tehnice: fum, lumini, foc și artificii. N-a lipsit de pe ecran limba mare și roșie, „sigla” Rolling Stones. După cam treia melodie, auzim: „Mă bucur să fiu aici pentru prima dată. Mulțumesc pentru primire…”. Era în românește și vorbea chiar Mick Jagger, cu accent englezesc haios pe „r” și „t”. „Hai să ne distrăm”, a dat el tonul și piesele de rezistență au început să curgă una după alta: „You Got Me Rocking”, „Let’s spend the night together”, „Miss You”, „It’s Only Rock And Roll”, „Satisfaction”, iar mai spre final „Sympathy For The Devil”, „Paint it Black”, „Jumping Jack Flash”. La bis, „Brown Sugar”. Față de concertul de la Belgrad, s-au cântat pen-tru prima dată în acest tur-neu „Midnight Rambler” și „You Can’t Always Get What You Want”, ceea ce înseam-nă, potrivit unor comentarii din presa centrală, că dacă Mick schimbă într-un concert câteva piese față de cel anterior, înseamnă că se simte foarte bine în țara res-pectivă. Dansăm, strigăm și cântăm. Perechea tânără și grăsuță de lângă mine știe tot repertoriul, el chiar are voce și cântă la unison cu for-mația. Treptat realizez că pe scenă nu sunt numai cei 4, ci și alți muzicieni, remar-cabili, instrumentiști de for-ță care au completat specta-colul cu clape, chitară bass, saxofon, trompetă, trombon, bongos și nu în ulitmul rând cu un „backing vocals” deosebit. Cu cântăreața Lisa Fischer în frunte, care avea să facă o demonstrație uluitoare alături de Jagger, interpretând în duet piesa unui alt monstru sacru, de data asta american, James Brown. . “Ce rochie drăguță ai! Păcat că pantofii sunt ieftini!”, i-a zis Lisei, tot în românește, glumind, Mick. Nici nu ne-am dat seama bine și ne-am trezit cu trupa în mijlocul stadionului, unde ajunseseră cu scena mobilă mică. Atunci au „atacat” celebra „Honky Tonk Women”, la care ne-am dat toți concursul. Concertul continuă cu aceeași intensitate, niciunul nu dă semne de oboseală, în ciuda cârcotașilor care se legau de vârsta Rolling Stones. Keith e colosal și neobosit la chitară, basistul de culoare e magic pe corzile groase al bass-ului. Mick Jagger își schimbă bluzele de câteva ori, schimbă și microfonul portabil din mână cu un altul legat de bărbie, fiindcă avea să ne cânte și la muzicuță. Explozie de sunet și lumi-nă pe scenă, Jagger iese iar în mijlocul publicu-lui, de data asta singur, tot pe scena mobilă. Cântă imperturbabil, la fel de energic și de profesionist, luând din când în când o gură de apă și ștergându-și fața asudată cu un prosop alb. Aruncă cu apă în spectatorii încinși până la ultima fibră. Se mișcă în stilul inconfun-dabil, cântă puternic fără niciun tremur al vocii și niciun gâfâit. Dar vine și finalul după două ore întregi de perfecțiune artistică. Trupa răspunde doar la un singur bis, lăsând în urmă un stadion întreg scandând, în timp ce continuă doar spectacolul artificiilor. Ieșim greu de pe stadion. La poartă, înghesuială mai mare ca la venire. Uitaseră să deschidă larg porțile, dar și-au amintit la ora… 12. Ajungem la mașină aproape într-o oră de mers pe jos, aproape umăr la umăr. Eram înse-tați, dar nimic nu mai conta. A fost Rolling Stones și la noi, în estul nostru atât de vitregit de comunism și de comentat. Un eveniment unic, ce se poate petrece la o sută de ani. Istoria Rolling Stones a început în 1962, la Londra, când Brian Jones, Mick Jagger și Keith Richards au pus bazele trupei, repertoriul lor cuprinzând, la început blues și rock’n’roll, apoi și alte genuri, ajungând până la reggae și disco. În 1969, în turneul din SUA, trupa a fost pre-zentată drept “cea mai mare trupă de rock and roll din lume”, și așa a fost considerată și mai târziu. Formația a lansat de-a lungul timpului circa 50 de de albume, având 37 de single-uri înscrise în top 10. În 1989, Rolling Stones a fost înscrisă în “Rock and Roll Hall of Fame”, iar în 2004 a fost situată de către celebra revista “Rolling Stone” pe locul patru în clasamentul celor mai buni 100 artiști ai tuturor timpurilor. De-a lungul carierei fulminante, dar și presărate cu scandalurile din viața personală a membri-lor, Mick Jagger și Keith Richards au rămas nucleul trupei. În 2005, Rolling Stones a lansat albumul “Bigger Bang”, foarte bine primit de critici și de fani, pornind, în turneul cu același nume, care a cuprins America de Nord, America de Sud și Asia de Est, cu încasări record.