Ultimii maghiari bucovineni de la Țibeni

Puțină lume mai știe că în Bucovina au existat câteva sate populate majoritar de maghiari > Vreo 10 maghiari “puri” bucovineni mai trăiesc în zonă, după ce înaintașii lor au plecat masiv în Ungaria, în ’41 > De la ei au rămas doar 2-3 case, câteva obiecte, urmele de piatră ale unor cimitire, o biserică, o școală și scrieri ale istoricilor
Pe dealul din spatele Bisericii catolice din Țibeni, toloaca, după cum numesc sătenii locul, primăvara trăiește prin toți porii. Din iarbă și printre arbuști, ceea ce par de la distanță drept niște cioate de copaci, sunt, de fapt, privite de-aproape, 5-6 pietre de mormânt. Monumente funerare catolice, de pe fața cărora inscripțiile au fost șterse definitiv de intemperii. Majoritatea culcate la pământ, ivite doar pe jumătate din acesta, unul singur în picioare. Atât a mai rămas din cimitirul maghiarilor bucovineni care au trăit acolo, aveam să aflu ulterior. “Ce-a fost aici?”, întreb trei fete care urcă dealul: “Cimitirul unguresc”, răspunde una dintre ele, iar tinerele pleacă mai departe, să-și facă plimbarea matinală.
 

Coborâm înspre sat; deși nu e sărbătoare, oamenii stau pe la porți, de vorbă. “Nimeni n-a mai avut grijă de cimitir de când au plecat ungurii. Mai vin din Ungaria, o dată sau de două ori pe an, de sărbători, mai pun flori și lumânări, anul asta de Paști n-au fost. Era să-l strice pe timpul lui Ceaușescu, au vrut să-l are, dar n-a lăsat Rădăuțiul”, ne-a spus Andrei Pascaru, care trăiește la Țibeni din anii ’50. Reportaj pornit de la o carte… Foarte puțini mai știu că a fost o vreme când Țibeniul și câteva sate din jur aveau populație majoritar maghiară. Conform recensământului din 1930, în trei localități din zonă, printre care Țibeni, populația maghiară însemna circa 90-99% din totalul locuitorilor. Da, au trăit mulți maghiari în Bucovina, maghiarii bucovineni. O carte generoasă, scrisă de inspectorul general-adjunct al IȘJ, Daniel Hrenciuc, profesor de istorie, vine să umple lacunele din cunoștințele de istorie ale urmașilor. Se numește “Maghiarii în Bucovina (1774-1941)”, la baza documentării ei stând arhivele centrale și locale și alte documente, dar și cercetările pe teren întreprinse de autor. Ideea realizării ei a încolțit în aprilie 2005: “Am fost la Budapesta la un simpozion organizat de minoritatea poloneză. Acolo am fost întrebat de gazde despre maghiarii din Bucovina, dacă mai sunt maghiari acolo. Am fost frapat de întrebare, eu am prezentat o lucrare despre polonezi. Am spus ce știam, pentru că am copilărit pe-acolo, prindeam pește la Măneuți. Erau lucruri destul de vagi, știam despre Dornești și Iacobești. Le-am promis că am să cercetez și am să scriu o carte”. Promi-siunea a fost îndeplinită, Daniel Hrenciuc a pornit “pe urmele maghiarilor bucovineni”, după apariția cărții apărând la adresa ei „și critici, și interpretări”, ne-a spus dl Hrenciuc. El ne-a mărturisit că a rămas impresionat de materialele despre maghiari găsite în Arhive, unde puțină lume are acces. Răsfoind paginile cărții pomenite, aflăm cum au ajuns maghiarii la noi: „Bucovina istorică – parte a statului medieval Moldova, anexată în 1774 de către Imperiul Habsburgic – a fost colonizată de către autoritățile austriece cu numeroase grupuri etnice în urma unei abile politici demografice, politice, economi-ce, sociale și confesionale. … Stabilirea maghiarilor în Bucovina a reprezentat o parte a politicii etnodemografice și sociale a Imperiului Habsburgic, Austria fiind direct interesată în colonizarea unui spațiu cu o populație redusă numeric. Maghiarii înșiși au preferat această destinație, întrucât în urma masacrului de la Siculeni (ianuarie 1764) apăruse o situație extrem de sensibilă în relația cu autoritățile habsburgice. Numă-rul maghiarilor nu a fost foarte mare, în raport cu alte comunități etnice, însă aceștia au trăit compact în cele 5 colonii situate în valea râului Suceava: Hadikfalva (Dornești), Istensegits (Țibeni), Fogadjisten (Iacobeni), Andrasfalva (Măneuți) și Jozseffalva (Vornicenii Mari) și, într-o oare-care măsură, dispersați în localitățile urbane ale Bucovinei, îndeosebi în Cernăuți”. Așadar, maghiarii s-au stabilit în Bucovina, devenind una cu pământul și obiceiurile ei, aducând aici și propria zestre culturală. Au rămas aproape 170 de ani, au trăit, au iubit, au învățat colindele noastre, s-au împrietenit cu românii, au murit pe acest pământ. Destinul maghiarilor bucovineni, avea să se schimbe, implacabil, din nou: “La 30 august 1940, prin cel de-al doilea Dictat de la Viena, România a fost obligată de către Germania și Italia să cedeze Ungariei partea de Nord-Vest a Transilvaniei. În acest context favorabil, Ungaria a încurajat repatrierea maghiarilor bucovineni. În 1940, o parte a maghiarilor bucovineni a început să se repatrieze în Ungaria, majo-ritatea plecând în cursul anului 1941. Astfel a luat sfârșit o lecție de istorie de peste două secole a maghiarilor din Bucovina, acest spațiu cunoscând metamorfoze esențiale care i-au schimbat, în cea mai mare parte, caracterul său multicultural”, scrie dl Hrenciuc. De la Moș Garghi poveste adevărată… Astăzi, dacă mai trăiesc vreo 10 dintre urmașii maghiarilor bucovineni, în zonă, la Țibeni maghiarii putând fi numărați pe degetele de la o singură mână. Pe unul dintre ultimii maghiari din Țibeni, Gheorghe Szots, l-am găsit acasă, stând în pat. Are 81 de ani, este bolnav, mai ales după ce a căzut din căruță, nu mai iese din casă. Sprijin îi este a doua nevastă, româncă, rămasă fără bărbat în urma unui accident în mină, cu care stă de 35 de ani, după ce i-a murit soția dintâi, la naștere. Nepoții din Ungaria mai vin pe la el, “dar mai rar”. A fost și el acolo, dar acum nu mai poate. Încet la trup, încă foarte ager la minte, moș “Garghi”, cum am aflat ulterior că îl numesc sătenii, răspunde cu acuratețe întrebărilor. La Țibeni s-a născut, din moși și strămoși unguri și a rămas fiindcă au făcut-o părinții săi. Nu și-a uitat limba. “Cunoaște limba, scrie bine în ungurește, seara ascultă radio-ul în limba maghiară. Când mai vin unguri în sat vorbește cu ei ungurește și ei se miră că încă mai știe limba după atâta vreme”, spune soția lui moș Garghi. Era flăcău când grosul maghiarilor a părăsit satul. A trăit vremea tinereții, apoi de om la casa lui, având 5 copii, din care trăiesc doar 3, un băiat și două fete. Niciunul nu mai este în sat. A fost revizor de cale ferată 35 de ani, “aproape toată viața”, spune. Despre Țibeniul tinereții, Moș Garghi povestește: “Majorita-tea erau maghiari aici, erau ceva evrei și nemți. Era un sat mare, tare frumos, până la toloacă tot case erau. Era fru-mos, se distra lumea de Lăsatu Secului, la sărbători, până o venit războiul. ”. Anii ’40 au adus însă și peste Țibeni al doilea război, exodul ungu-rilor, foametea, boala și sără-cia: “Au început să plece nemții mai întâi, apoi au plecat și ungurii, de frica războiului. Au rămas casele lor. Au plecat numai cu hainele de pe ei, au mai vândut din lucruri, dar casele au rămas, niște căși tare frumoase. Nu le-au dat în primire la nimeni, n-au avut de ales. Eram 5 frați, trei au plecat, am rămas eu și o soră (Margareta, căsătorită în Suceava), părinții n-au vrut să plece. Au spus că la primul război au stat 14 ani prin Germania; s-au gândit că unde să se mai ducă și să stea amărâți și flămânzi? Aici au avut măcar unde să stea. Dar după ce au plecat ungurii, au venit nemții, ne-au scos din case și ne-au evacuat la Calafindești, unde am stat 4 luni”. După refugiu, în casele goale ale maghiarilor au ajuns năpăstuiții războiului: “Au venit apoi cei care nu au avut unde sta, au luat câte o casă. Au venit oameni din Regat, din Milișăuți, Satu Mare, Grăni-cești. Au mai stat și case goale o vreme, s-au mai și vândut. Când ne-am întors, am găsit pereții goi. Rușii, oamenii au luat tot; am venit iar la necaz din cauza foametei, secetei. Cei mai răi oameni au venit aici, o parte ucraineni, o parte regățeni, români, nu era unitate. Nici acum nu e chiar bine, dar s-a mai schimbat lumea. De la Ceaușescu încoace a fost mai bine. Acum ne-o dat pământ, dar cine să-l lucreze?”. Ungurii au plecat din Ți-beni, dar biserica lor a rămas. Nefiind o alta în sat, preoții ortodocși și-au ținut acolo slujbele, acolo merg oamenii și acum și nimeni nu se supără. În sat mai sunt “vreo doi catolici”, care se duc la Rădăuți să participe la slujba catolică. A rămas și cimitirul unguresc de pe deal, dar de el nu s-a mai îngrijit nimeni de zeci de ani. “Nimeni nu a avut grijă de el; oamenii au dat drumul la vite să pască acolo , au dat foc, nimeni n-a făcut un gard măcar. Numai tata e îngropat în cimitirul unguresc, mama e în cimitirul nou. Când au venit oamenii din evacuare, unii erau bolnavi de tifos. Au murit și au fost îngropați tot acolo, și români și unguri laolaltă. Mai sunt urmași, copii de-ai celor îngropați acolo, dar nu le-o păsat. Părinții au murit, copiii nu și-au dat interesul. Acolo e toloacă acum”. Despre această situație, dl Hrenciuc spune: „Asta ține de autoritățile locale, de modul în care am fost educați să ne cultivăm memoria. Să nu uităm că sunt monumente ale românilor neîngrijite, d-apoi ale maghiarilor…”. Din comunitatea maghiarilor bucovineni au mai rămas 2-3 case în stil unguresc, 30 de cruci ale maghiarilor îngropați la Măneuți, cimitirul-toloacă de la Țibeni, biserica de acolo și școala, două muzee cu obiecte ale maghiarilor, încropite în casa unor buni bucovineni, la Vornicenii Mari și la Dornești… Mulți dintre descendenții rămași pe loc “s-au românizat, iar la a 3-a generație n-au mai vorbit limba, nu mai au conștiința neamului”, spune Daniel Hrenciuc. Mărturii de la Deva despre maghiarii bucovineni N-au rămas însă fără ecou evocările din cartea și din articolele despre maghiari apărute la Cluj și Miercurea Ciuc, scrise de profesorul de istorie Daniel Hrenciuc. Datorită cărții și lucrărilor sale, o frumoasă prietenie prin… e-mail s-a înfiripat între domnia sa și dl Laszlo Gherghely Pal din Deva, urmașul urmașilor… urmașilor maghiarilor bucovineni. Acesta scrie că în 1888 mulți maghiari din Țibeni s-au stabilit la Deva, iar în 1910 s-au mai așezat în două sate din Hunedoara, împreună cu maghiarii din celelalte sate ungurești din Bucovina. La Cristuș și-au construit chiar o biserică asemănătoare cu cea de la Țibeni. El i-a trimis dlui Hrenciuc informații noi despre maghiarii din Bucovina, o monografie a satului Țibeni, date culese de la scrierile istoriografilor maghiari. Sunt mărturii dureroase despre foametea cumplită din 1866, despre epidemiile de holeră prin care au trecut în 1831 și 1848, secetă: “În 1864 au fost nevoiți să sfințească un nou cimitir sub dealul Kopacz, numit ulterior cimitirul celor cu holera. Astăzi numai o adâncitură se mai vede din fostul cimitir, la poalele dealului”. Din aceste informații aflăm că din Țibeni au plecat, în 1941, 771 familii, 3508 de persoane, din care 1400 de copii. “Cei de la Deva sunt foarte interesați de Bucovina. La ei sărbătorile de iarnă erau cele din Bucovina. În fiecare an mergeau cu colinda unul la altul. Dl Laszlo mi-a scris că anul acesta n-au mai fost cu colinda, a murit obiceiul”. Mai sunt mărturii și date cu care s-ar mai putea scrie încă zeci de cărți despre maghiarii din Bucovina, dacă istoricii din aceste locuri sau din România, s-ar încumeta s-o mai facă. Fiindcă puțini de la noi sunt interesați, comunitatea maghiară din Bucovina atrăgând mai mult atenția istoricilor din Ungaria, Austria, Germania. Chiar Daniel Hrenciuc spune asta în cartea sa: “Dar până acum problema maghiarilor bucovineni nu a reprezentat decât tangențial un subiect demn de interes pentru istoriografia română”…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: