Un an de la trecerea la cele veșnice a Maicii Benedicta – Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga

La mănăstirea Putna, în dimineața zilei de 5 mai 2007, va fi săvârșită slujba parastasului la împlinirea unui an de la trecerea la cele veșnice a academicienei Zoe Dumitrescu- Bușulenga, intrată în monahism cu numele Benedicta. Ceremonia religioasă va avea loc în biserica Sfintei Mănăstiri și va fi oficiată de către Înalt Preasfinția Sa Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, de Părintele Stareț al Mănăstirii Putna, Arhimandrit Melchisedec Velnic, împreună cu un sobor de preoți și diaconi. Ne-am gândit să cinstim astăzi, în acest articol, memoria acestui nobil suflet, exemplu de întruchipare a superioare calități sufletești și intelectuale, prin redarea a câtorva cuvinte rostite de ea, cu puțin timp înainte de a pleca pe drumul veșniciei: Simt din ce în ce mai mult nevoia înălțării către cele de sus, către patria noastră cea adevărată. Și cu atât mai mult simt atracția către cele de sus, cu cât, împrejurul nostru, parcă se construiește altă lume decât cea în care m-am născut și am trăit. Este vorba de o lume secularizată, o lume în care spiritul, din nefericire, începe să dispară. Intelectul este în pericol din pricina părăsirii cărții, a lecturii. Ceea ce pe vremuri era considerat a fi necuviincios sau, cum spunea Noica,” lucruri ce nu se cădeau a fi făcute”, devin acum legiferate. Înțelegeți că îmi vine din ce în ce mai greu să trăiesc aici.
 

* Învierea. Nu am un adjectiv sau epitet, care să însoțească evenimentul suprem al istoriei omenirii și al creației; momentul în care Mântuitorul ne-a făcut anamneza, ne-a adus aminte nouă celor care eram robi ai morții și ai păcatului, cine suntem și de unde suntem. Care erau învățăturile Mântuitorului? Să iubești pe Dumnezeu din toată inima ta, din tot cugetul tău și cu toată puterea ta, iar pe aproapele tău, ca însuți pe tine. Vedeți dumneavoastră, această iubire a aproapelui este esențială. De ce? Pentru că reproduce, între oameni, iubirea dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Ne uităm la aproapele nostru, chiar dacă este dușmanul nostru, și vedem în el chipul lui Dum-nezeu. Și îl iubim. De altfel, atunci când mergi să te îm-părtășești, trebuie să te duci să te împaci cu dușmanul tău; apoi, vii și te împărtășești. Împacă-te! În ce sens? Întărește din nou iubirea ta, spu-ne-i că-l ierți și că-l iubești! Această religie a iubirii a dăinuit 2000 de ani și, poate, va mai dăinui. E adevărat, cu efortul omului care și-a de-pășit tendințele egocentriste ale ființei. Vedeți dumnea-voastră, în răstimpul acesta, noi am cam uitat de omul lăuntric. Noi suntem făcuți din suflet și trup, ultimul fi-ind cort celui dintâi, și fiind oarecum exterior. Omul lăun-tric este după chipul și asemă-narea lui Dumnezeu, este haina cea de Dumnezeu țe-sută. Această iubire a aproa-pelui, obligatorie pentru mântuire, a fost una din condițiile reintrării noastre în circuitul firesc care ne leagă pe noi de Dumnezeu. Ea ne reintroduce în iubirea Lui. Suntem creați prin iubire, am ieșit din iubire, să reintrăm, deci, în iubirea lui Dumne-zeu. Dacă știm să răspundem ei. Mai târziu, pe etape, lu-crurile au început să se modi-fice. Creștinismul a început să piardă din priza la poruncilor divine pentru că, în oameni, a crescut iubirea de sine. Tre-buie să spun, cu regret, că încă din Renaștere – eu am iubit foarte mult această perioadă – oamenii au început să-și aroge niște calități demiur-gice. În Evul Mediu, omul încă era legat printr-un unghi de Dumnezeu; se simțea legat de El. Din Renaștere însă, oamenii au început să capete acel sentiment al independen-ței, al libertății. Însă acea li-bertate înțeleasă cu totul greșit. Mântuitorul spune: numai cunoscând adevărul veți fi liberi. Adevărul fiind El. Cunoscând poruncile Lui și împlinindu-le, ești, cu ade-vărat, liber. Când omul tău lăuntric răspunde iubirii dumnezeiești, ești, într-ade-văr, pe calea mântuirii. Oa-menii Renașterii au socotit că ei înșiși sunt niște sfere. Nu mai aveau legătura cu Dum-nezeu. Unghiul se tăiase. Ei erau demiurgii. Ei erau crea-torii. Asemănători oarecum Creatorului, fără dorința de concurență sau competiție cu Dumnezeu, dar totuși… Ego-centrismul lor lua aspecte din ce în ce mai puternice, pentru ca, mai târziu, în secolul al XVIII-lea, francezii să înceapă să aibă tot felul de tendințe de depărtare de Dumnezeu. Din secolul al XVIII-lea, numit „al luminilor”, se trage toată nefericirea Europei. Revoluția franceză. Între noi fie vorba, revoluțiile sunt opere ale vrășmașului, pen-tru că răzvrătirea împotriva stăpânirii, este un păcat, un foarte mare păcat. Dar revo-luția franceză care a fost un ma-sacru cumplit, a însemnat în-ceputul a foarte multe lucruri. Din secolul al XIX-lea a început o scindare, o rupere dintre credință și știință. A început atunci o goană a oamenilor de știință după un adevăr care nu mai era ade-vărul dumnezeiesc. Uitați-vă dumneavoastră ce se întâm-plă astăzi. Ce-o să fie cu teh-nologiile acestea foarte noi. Ce-o să se întâmple cu ele? Unde vom ajunge oare? Clo-nările, de exemplu. Ce sunt astea? Încercăm să facem ființe fără suflet? Este știința în măsură construiască ce a construit Dumnezeu? Știința face concurență Creatoru-lui? Sau vrea să facă o creație paralelă? Am început mileniul al III-lea. Două milenii, crești-nismul a rezistat. Acum, iu-birea aproapelui a început să dispară; în clipa în care tu te crezi demiurg, nu te mai inte-resează persoana de lângă tine. Piere mila, piere inte-resul pentru semenul tău. Tu ești capul genial, tu ești cel care inventezi, care descoperi și dai oamenilor cunoaștere. Umbli printre planete și vezi ce se petrece pe Marte. Dar cu noi, cum rămâne? Ne întrebăm: Cum mergem mai departe ? Nietzsche zicea: „O să vină o vreme și a și venit, în care nu va mai exista a-proapele, ci departele nos-tru”. Era ateu și recunoștea cu durere că nu-l mai are pe Dumnezeu. Își numea ateis-mul „infirmitatea mea”. Însă chestiunea cu aproapele care a devenit departele nostru începe să mi se pară puțin profetică. După două totali-tarisme teribile ce au demon-strat lumii că, într-adevăr, aproapele nu mai există – dușmănie, ură, zavistie, po-por peste popor, bomba ato-mică –, totul a fost un fel de prefigurare a unei apocalipse a sufletului omenesc. Și am intrat în libertate… Am scăpat de totalitarisme, și…, vorba francezului, „Vive la joie”, adică, „Acuma-i de noi”. Dăm drumul tuturor plăcerilor, tuturor pornirilor noastre de toate ordinele, mai cu seamă celor inferioare. Apare societatea de consum care a instituit cultul Vițelu-lui de aur. Ei, bine, consumismul a adus această stare de spirit. Materia a pus mâna pe spirit. Omul exterior întunecă omul lăuntric, îl acoperă, îl asfi-xiază. Și unde este aproapele nostru? Pe cei bogați nu-i in-teresează soarta celor săr-mani. Aproapele, pentru ei, nu există. Există ei și poftele lor. Ce se întâmplă în aceste condiții ale unei libertăți prost înțelese? Cum reacțio-năm acum, când se taie toate rădăcinile, când se taie tre-cutul, când spunem că nu mai există trecut? De ce nu mai există trecut? De fapt oamenii nu se referă numai la trecutul istoric, ei neagă pe Dumne-zeu. Pentru ei există doar prezent. Atât. Doar plăcerile. Crase. Cât despre viitor, nici el nu interesează, doar pre-zentul. Vă dați seama ce des-puiere este aceasta, din punct de vedere spiritual, și nu numai? Noi românii, oare nu pu-tem învia? Oare nu ne putem trezi? Oare trebuie să accep-tăm dezrădăcinările acestea? Noi, ca creștini, putem să acceptăm, așa, să vedem cum copiii noștri vor intra de mici în desfrâu? Ce se aude cu familia, vom mai avea familie oare, nucleul societății? Dacă se termină familia, ce am făcut? Se termină neamul. Ceea ce lipsește sunt mo-delele. Și din cauza aceasta tinerii nu știu cum să se com-porte, cum să trăiască. Dar și părinții sunt de vină. Ei aplaudă pornirile copiilor lor. S-a distrus și satul, care era matricea spiritualității nea-mului. La noi, majoritatea oamenilor mari au ieșit de la țară; începând cu Brâncuși, Enescu, Pârvan, Simion Me-hedinți. Am desființat satul, am desființat și familia și credința. Și atunci, ce facem, cum ieșim din această în-curcătură îngrozitoare pe care noi înșine ne-am făcut-o și am acceptat-o ca atare? Nu se poate ca Dumnezeu să nu ne pedepsească. Am im-presia că ne lasă din mâini, că prea s-a înmulțit fără-delegea. Credem că Domnul ne poate ierta și ne-ar accepta mai departe dacă ne îndrep-tăm, dacă înviem și noi. Pe de altă parte, Domnul ne poate și lăsa, dacă ră-mânem împietriți în necre-dința noastră și în cufun-darea noastră în materie. Și am o temere. În februarie a-nul trecut (2003 n.n.) a în-ceput să plângă icoana Maicii Domnului. E un semn, fără îndoială, dar aceste semne au mai fost, și nu numai la noi. Anul acesta însă, în februarie, pentru prima dată pe glob, a plâns Mântuitorul, Copilul, Pruncul, în brațele Măicuței Sale. Este uimitor. Pentru mi-ne e un semn de mare durere. Plânge pentru mizeria spiri-tuală și morală a omenirii. Ce înseamnă? Că e la capătul răbdării? Că poate va veni sfârșitul? Că va elibera pe vrășmașul de acolo de unde l-a legat? Cine știe? Aș vrea să fim puțin altfel, mai conștienți de noi, de păcatele noastre, de lipsa noastră de iubire. Nu ne cere nimeni jertfă. Mântuitorul însuși a zis: „Nu vreau jertfă. Milă vreau”. Dar ne cere iubire. Creația s-a făcut din iubire. Mântuitorul, din iu-bire S-a întrupat pentru noi și a suferit răstignirea și învierea care trebuia să ne refacă sensul și direcția către Împărăția cerurilor. Să ne întoarcem către omul lăuntric, către rugăciune, ca-re este instrumentul apărării din toate punctele de vedere. Să ne întoarcem către Biserica noastră. Suntem înnebuniți de secte care nu fac altceva decât să fojgăie în țara noastră și să ne depărteze și mai mult de Mântuitorul. Cum să facem noi să iubim pe aproapele din nou? Să încercăm. Să încercăm să vedem în el chipul Mântu-itorului. Așa trebuie să fie. Suntem făcuți după chipul și asemănarea Lui. Să ne iubim unii pe alții. Sfântul evan-ghelist Ioan zicea mereu: Iubiți-vă! Iubiți-vă! Să încercăm și această probă a regăsirii aproapelui nostru, a semenului nostru. Să terminăm cu departele nostru. Când întâlnim un om, să spunem și noi ca, oare-când, faimosul sfânt, Serafim de Sarov: „Bucuria mea”. Deci, omul din fața lui era bucuria lui. Și ce-i comunica? „Hristos a înviat!” În orice zi, oricând, să ne dăruiască Dumnezeu măcar puterea iertării și a iubirii dintre noi. Cât de cât. Numai așa va putea înceta această atmosferă de neliniște, de zavistie, de vrajbă dintre noi. Numai cu dragoste. Și cu iertare. N-avem altcum. Și numai așa putem îmblânzi pe Dumnezeu. Măicuța Dom-nului se zbate să ne scoată din pericolul dispariției noastre, dar Domnul nu poate aștepta la nesfârșit învierea noastră. Așa încât, să învățăm de la Iisus iubirea și iertarea; cum să trecem peste toate durerile cu bucuria așteptării întâl-nirii în Împărăția Lui. Să revenim la ceea ce a fost și la ceea ce trebuie să fie viața creștină ortodoxă: pregătirea pentru viața viitoare. Să nu uităm că suntem „homo olia-tor”, adică oameni trecători; că doar dincolo este casa noastră din care am plecat. Din Dumnezeu am ieșit, ne întoarcem la El. El ne-a eli-berat din moarte și din păcat, supunându-se îngrozitoa-relor suferințe. Și ne așteaptă. Ne așteaptă pe noi, creaturile Lui, copiii Lui. Plin de dragoste. Ne-a dăruit dragostea lui, să-i dăruim dragostea noastră. Cuvintele de mai sus au fost rostite pe data de 1 aprilie 2004, la Casa de Cultură din Alba-Iulia. Obștea Mănăstirii Putna

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: