Muntele, din ce în ce mai sărac

Agricultura, sector de primă importanță al economiei naționale, dă înapoi… ca racul, oferind priveliștea dezolantă a pământului nelucrat. La noi, în zona de munte, cele afirmate se traduc prin suprafețe întinse de iarbă necosită încă din anul anterior, dar și prin lipsa banilor. Să comentez puțin cele două aspecte. Prin aceste locuri, oamenii și-au înălțat casele, și-au întemeiat gospodăriile unde au suprafața de pământ proprie. Deci în vatra satelor, pe teren mai drept și întins, însă majoritatea huțulilor, pe munți, chiar prin cele mai ascunse coclauri ale acestora. Și acuma, una este să cosești o iarbă crescută pe loc drept și alta s-o recoltezi de pe pantele munților. Cea de pe costișe este rară, și, ca s-o spun pe șleau, se numește „părul porcului”, în multe situați. Furajul reieșit de pe o asemenea pajiște nu-i pe placul animalelor, fiind de o calitate îndoielnică.

 

Gospodarii privilegiați își înjgheabă clăi din fân de calitate (deci în funcție de calitatea ierburilor) și aceștia mai au spor în creșterea vitelor. Obțin și mai mult lapte. Rezultă că, în funcție de natura furajului, omul ține un număr mai mic sau mai mare de animale. Însă toți crescătorii trebuie să-și lucreze pământul. Este o lege nescrisă a celui care are de veacuri această îndeletnicire. Trebuie deci mână de lucru și bani. Fără bani nu faci față nevoilor impuse de gospodărie, chiar dacă ai o singură vacă. Or, se știe că banul este câștigat la noi de truditorii gliei prin vinderea laptelui la patron. Dar prețul a 2 litri de lapte echivalează cu prețul a jumătate de litru de apă plată! Și mulți, cu sumele obținute astfel abia își pot procura tărâțe pentru completarea hranei animalelor. Din această cauză, încă din anii trecuți, oamenii au fost nevoiți să vândă „escrocilor de ocazie”, cum arătam într-un articol anterior, vitele pe nimic. Spre exemplu, o junincă s-a vândut cu 6-7 milioane lei vechi. Dar un vițel nu-l poți procura fără 3 milioane lei, iar cine are și-l ține pentru creștere sau, în cazuri tot mai rare, pentru sacrificare. Clăile din imagine sunt din recolta 2005/2006! Și situația este astfel explicabilă. Un asemenea fân nu mai îndeplinește condițiile unui furaj de care să se atingă animalele. Reducerea drastică a numărului de animale prin vânzare a contribuit la accentuarea acestui fenomen îngrijorător. A venit primăvara, pentru că și pe aici a dat colțul ierbii. Și nu-și prea amintește nimeni să fi rămas clăi de fân neatinse în pragul acestui sezon, ca acum. Dacă mai ținem cont și de iarba necosită, ne putem da seama de situația jalnică, aproape de prăpastie, în care se află agricultura ce se practică la munte. Și, se pare, situația e aceeași în toată țara! Am aderat la Uniunea Europeană cu o agricultură… la pământ. Ce va fi în continuare, cum se va mai lucra pământul, când tineretul, în cea mai mare parte, a plecat să câștige banul în străinătate? Pe la sate au rămas oameni în vârstă. Reușesc ei să mânuiască o cositoare? Mă opresc aici cu considerațiile, rugând guvernanții, însă mai întâi pe Bunul Dumnezeu, pentru viitorul (de loc în roz, după previziuni) omului din agricultură. DECEBAL ALEXANDRU SEUL, Izvoarele Sucevei