70 !

Nu mă miră că scrie. Mai scrie. Nu mă miră că scrie poezie. Nu mă miră c-a păstorit o viață pe scribii târgului. Nu mă miră nici rectitudinea lui, nici sufletul de puer (copil) pe care-l ocrotește, adăpostește și poartă încă frumos printre ani, printre semeni. Nu mă miră c-a fost ștefanist, la Suceava, și coleg de studenție, la Iași, cu Sorescu Marin. Nu mă miră nici că e născut în aceeași zi cu Blandiana Ana, fiică de preot greco-catolic și nevastă de Romulus Rusan (fără coconi). Nu mă mai miră nimic la omu’ ăsta, dacă-i pot spune astfel! NU! Hotărât! Nu mă mai miră nimic! Pentru că ieri, ieri-luni, ne-a făcut una… gogonată de ne-a dat, de ne-a răsturnat, prietenește și cu uimire, pe spate: a avut curajul – da’ cu câtă distincție, dispoziție și noblețe! – să-și rotunjească prin uzualul bolentin aurita-i etate: 70 de ani! Șaptezeci-deani! Dumnezeule! În gară la Merișani, cad castane din castani și am 70 de… primăveri! Veri, toamne, ierni. Să ne trăiești, dragule și pururea prieten! Ion PARANICI! Cum ar veni…

 

> Și de ce nu-ncape iubirea în cuvinte… De aia! Răspunde specialistul de serviciu… Orice ar fi ceea ce am spune, nu există niciun cuvânt care să exprime totalitatea. A vorbi despre as-pecte parțiale este întotdeauna prea mult sau prea puțin, o dată ce numai totalitatea are sens. Iubirea toate le suferă și toate le rabdă (I Corinteni 13,7). A-ceste vorbe spun tot. Nu li se mai poate adăuga nimic. Omul ca parte nu înțelege întregul; îi este subordonat. El n-are decât să spună „da” sau să se revolte – tot prins și închis în el rămâne. Întotdeauna depinde de el și este întemeiat în el. Iubirea îi este lumină și întuneric și nu îi întrevede sfârșitul. Dragostea nu piere niciodată, chiar dacă omul ar grăi limbile îngerești sau ar urmări, cu meticulozitate ști-ințifică, viața celulei până la ul-timul său colțișor. Omul poate da iubirii toate numele care-i stau la dispoziție – nu face decât să se piardă în nesfârșite autoi-luzionări. Dacă posedă un dram de înțelepciune, va depune armele și va numi ignotum per ignotius (un lucru necunoscut printr-un lucru și mai necunos-cut), așadar, cu numele Dom-nului. Este o mărturisire a sub-ordonării, a imperfecțiunii și dependenței sale, dar totodată și o mărturie a libertății sale de a alege între adevăr și eroare. C.G. Jung (1875-1961), ilustru psihiatru elvet. > Laura (nevas-ta mea de pe acte, încă!) își dă doctoratul! La-laa… Iacobescu! Drept minoritar, cam așa ceva. Nu mă miră. Totdeauna i-am admirat vasta-i erudiție năuci-toare. Și popa Costache-sucevi-țanul, parohul Grăniceștilor, omul care l-a pictat pe Emines-cu în Biserică (înainte de ’89!) își face doctoratul (după cele două ale sale licențe – Teologie și Istorie-Filosofie) tot la magis-trul din Cornu Luncii (Sasca). Fie-le-ntr-un ceas bun! Și f. b. Învăț ca să știu…, spuse Socra-te înainte de a sorbi din cupa de cucută. Învăța să cânte la flaut, deși nu mai făcuse asta în toată viața lui. Învăț ca să știu… Și nu e nicio rușinică. Bravos! Mă bucur că sunt contem-poran cu voi, iubiți prieteni! Daa’, natural, profesorul din mine se uită o țâră (numa’ o țâră) cu niscai jind, chiondorâș! Șșș… > După Dan Iosif, și Ghi-orghiță Mihăiță-acto-rul și-a răzuit tărtăcuța. Hm, ata ete! Globalizarea tălâmbă (a apucă-turilor) nu iartă… > Iar plasticul Ilie Boca, cu cosițele lui sure, așijderea colegului Paranici, a rotunjit și el 70 de ani. Bravos și aci! Pictorul valoros așezat la Bacău (dar născut în Botoșana Sucevei) combate încă viguros în breaslă. La ceasul de față s-a etalat pe simezele din țară cu vreo 4 expoziții. Beton! De reți-nut și că Ilie conduce cea mai bună școală de pictură naivă din România (una, altminteri, din primele din Europa!)… > Ce se mai poartă prin lume?! Se poartă… prost! Răspunde astăzi ÎPS dr. Serafim Joantă, Mitro-politul Germaniei, Europei Cen-trale și de Nord, două puncte: Într-adevăr, Occidentul este o societate materialistă și de con-sum. Religia este împinsă în sfe-ra privată. Spiritul dominant este goana după bani și după plăceri. Familia tradițională, adică tineri căsătoriți la starea civilă și religios, este pe cale de dispariție. Astăzi, majoritatea copiilor se nasc din cupluri „ac-cidentale” sau provin din fami-lii divorțate. Perversiunile sexuale (mai există, părinte?, d.b.) sunt prezentate până și în cărțile pentru școlari, ca fiind conforme cu natura. Or, toate acestea îi dereglează pe oameni și îi nefericesc. Tocmai de aceea, astăzi, este mai multă suferin-ță în lume decât exista altăda-tă… Bineînțeles că tinerii ro-mâni care trăiesc aici cu greu pot rezista spiritului veacului… (DUMI B.)