Cheile împărăției (VI)

Sfântul Atanasie cel Mare: „Dacă cineva disprețuiește pe preot, degrabă și Dumnezeu îl va disprețui pe el”. Sfântul Ioan Hrisostom: „Dacă nu ar exista Duhul Sfânt, păstorii și învățătura în Biserică nu ar fi existat”. Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Vouă, celor ce ați ieșit din cristelnița sfintei ape, vi s-a dat ungerea, preînchipuirea aceleia cu care a fost uns Hristos, iar acesta este Duhul Sfânt”; „Rădăcina oricărei fapte bune este nădejdea în Înviere“. Sfântul Ciprian al Cartaginei: „Cei botezați în Biserică să fie înfățișați căpeteniilor Bisericii, și prin rugăciune și prin punerea mâinilor noas-tre să primească Duhul Sfânt, și prin semnul Domnului să primească desăvârșirea”. Filotei Sinaitul: „Un miracol fără mesaj înalt este zădărnicie“; „Este în noi un război al minții, mai cumplit decât cel care se vede“. Sfântul Cosma Etolul: „Sufletul și Hristos, acestea să te intereseze, numai acestea două. Lumea toată să cadă, pe acestea nu poate să ți le ia nimeni, fără numai dacă le dai cu voia ta. Pe acestea două să le păzești”.
 

Păstorul lui Herma: „Numele Fiu-lui lui Dumnezeu este neasemănat de mare, fără hotar, susținând Univer-sul”. Nicolae Steinhardt: „Crești-nismul nu ne oferă un mijloc miracu-los de a scăpa de suferință, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura“. Ernest Bernea: „Omenia este legată esențial de milă. Nici o viață morală și nici o etică nu pot fi întemeiate fără prezența și experiența interioară a milei“. „Adevărata bu-curie vine din prisos de omenie, vine din bogăție interioară. Nu te bucuri cu adevărat decât prin dăruire. Ești mare și puternic prin ceea ce poți dărui altora, nu prin ceea ce poți lua de la ei”. „Umilința înseamnă depă-șire, înseamnă creștere prin ceea ce este dincolo de existența noastră apa-rentă. De aceea, ea nu înseamnă de-presiune, decădere, moarte, ci, dim-potrivă, întărire, înălțare, înviere“. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată ne-dreptatea” (1 Ioan 1.8, 9). Numele acestei Sfinte Taine a fost chiar tema predicii Sfântului Ioan Botezătorul, după cum ne relatează Evangheliile, și, totodată, centrul propovăduirii Domnului Iisus Hristos (Matei 3.1, 3; 4.17). Același îndemn, „Pocăiți-vă!”, e prezent și în misionariatul A-postolilor, după ce Domnul, binecu-vântându-i, s-a înălțat la Cer (Luca 24.51; Faptele Apostolilor 2.38, 41). Urmându-l pe Ioan Botezătorul în activitatea sa la Iordan, înțelegem conținutul pocăinței, la ce se referă această chemare (Matei 3.5, 6, 8; Luca 3.9-14). Pocăința sub această înfățișare era un act de mărturisire, căință și voință de recuperare, de schimbare a vieții, dar nu avea pli-nătate, căci încă nu intervenise harul lucrător care dezleagă, prin care se obține iertarea. Ca și Botezul – in-complet în vremea lui Ioan –, desă-vârșit de Hristos, pocăința nu era completă, căci lipsea colaborarea cu harul divin, care pe toate le plinește și le transfigurează. Pocăința / Spo-vedania / Mărturisirea e sacrament, pentru că e instituită de Domnul Iisus Hristos, ca și celelalte Taine. După Înviere, când ucenicilor li se încre-dințează „cheile Împărăției Ceruri-lor” (Matei 16.19), între alte valori, li se dă cea mai mare lucrare asupra sufletului omenesc: „Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer” (Matei 18.18). Și dacă Biserica, se știe, este primul rod al Duhului Sfânt, Pocăința este primul rod al Învierii, în același Duh Sfânt: „Luați Duh Sfânt; cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20.22, 23); puterea de a lega și dezlega nu a fost încredințată oricui, ci celor aleși, discipolilor și apoi, prin hirotonie, urmașilor acestora. Așadar, pentru „legare” și „dez-legare” Domnul a așezat o categorie specială de „administratori” care, prin expresia paulină consacrată, nu trebuie să se numească altfel de către oameni decât ca „slujitori ai lui Hris-tos și iconomi (săvârșitori) ai Taine-lor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4.1). Și prezența acestor iconomi presu-pune „scaunul spovedaniei”, dialo-gul cu ceilalți, mărturisirea. Credin-cioșii vin la mărturisit înaintea slujitorilor Bisericii, ca-re, grație harului primit, cântărind înțelept faptele rele și cele bune, ho-tărăsc „legarea” sau „dezlegarea” penitentului. Preotul are o misiune grea – tre-buie să facă pedagogie, psihologie, duhovnicie; e chemat la integrarea semenului în har, să facă oficiul de medic spiritual, de judecător și îm-păciutor, e chemat să armonizeze, să refacă puntea de legătură dintre Dum-nezeu și om, o punte fragilă, șubre-zită de intervenția păcatului. În acest exercițiu e obligatorie comuniunea: „Căci noi împreună lucrători cu Dumnezeu suntem, voi sunteți ogo-rul lui Dumnezeu, zidirea lui Dum-nezeu” (1 Corinteni 3.9). Eficiența dialogului spiritual e asigurată, de cele mai multe ori, de forma ex-pozitivă și monologică. Penitentului i se dă posibilitatea de a intra într-un drum nou; mărturisirea relevă „în-toarcerea de la cele din afara firii la cele după fire, de la diavolul la Dum-nezeu” (Sfântul Ioan Damaschin). Iisus, cunoscător al omului în toată dimensiunea sa, nu a trecut indife-rent peste slăbiciunile acestuia. „N-am venit să chem pe cei drepți la pocăință, ci pe cei păcătoși” (Matei 9.13), se exprimă El conciliant, căci, după cum observă Ioan, „El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1.9). Acum intervine necesitatea canonu-lui, nu ca o povară, ci ca o măsură de îndreptare, de purificare. Păcatul este omniprezent ca și iubirea lui Dum-nezeu. Sfântul Apostol și Evanghelist Luca scria: „Și mulți dintre cei ce crezuseră veneau să se mărturiseas-că și vesteau faptele lor” (Faptele Apostolilor 19.18). În aceeași notă se pronunță și Sfântul Petru: „Deci pocăiți-vă și vă întoarceți, ca să se șteargă păcatele voastre” (Faptele Apostolilor 3.19), precum și marele Pavel: „Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire” (Romani 10.10), alături de versetul din Faptele Apos-tolilor 19.18, relevant după predica strălucitului convertit, în Efes. Și pe același portativ, Apostolul Iacov, după ce vorbește de temeinicia Sfân-tului Maslu, adaugă: „Și de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacov 5.15). (Va urma) CONSTANTIN HREHOR

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: