E strigător la cer!

Imaginile triste ale colectivizării agriculturii vin spre mine și spun să nu le uit. Cum pot să le uit, dacă ele fac parte din viața mea? Cum pot să uit că țăranii amărâți, ca vai de ei, au dat totul: pământul, boii, caii, carul, grapa, plugul, hamul și apoi au fost puși să muncească în comun ca niște sclavi, pentru a le fi bine unor trântori? Cum pot să uit imaginea din 1962, când un grup de vreo 40 de indivizi, au intrat la Mitică Bejenaru în casă, l-au bătut, l-au forțat să semneze cererea și, nu după mult timp, frumusețe de om tânăr a murit? Toate amintirile se deapănă cu amă-răciunea vremii trecute și mi-e silă de nedrep-tatea care trăiește în belșug și fericire, protejând o protipendadă de grăsuni, ghiftuiți de avere și care nesocotesc dreptatea ce li se cuvine țăranilor, țărani dependenți de sărăcie, de mizerie, de fiscalitate excesivă și de promisiuni.

 

Din această categorie fac parte cei 38 de obidiți ai vieții din comuna Dolhești, care, de 16 ani, bat sălile tribunalelor și pri-măriilor, în speranța redobândirii a 82,98 hectare teren arabil din comuna Plugari, județul Iași, moștenit de la bunici și străbu-nici, în urma Reformei din 1921. În timp ce unele personaje importante din comuna Plugari adună mormane de bani, se plimbă în mașini de lux din import, sfidând bunul simț, dolheștenii bat pe la ușile Primă-riei Plugari și Prefecturii Iași. Starea jalnică în care trăiesc cei „cu jalba-n proțap“ nu îi impresionează pe cei care ar trebui să se im-plice în rezolvarea acutei probleme. Suferind de lipsuri, de nedreptate, țăranii din Dolhești, năpăstuiți ai sorții, care n-au cu ce-și trimite copiii la școală, au primit și primesc în con-tinuare promisiuni. Setea după o viață mai bună, dorința de a-și primi pământul, e ultima posibilitate de îmbunătățire a vieții de mizerie duse de țărani. În sectorul agricol s-au cuibărit, cu calm și în liniște, fel de fel de inși suspecți, care au pus mâna pe truda țăranilor, pe averea acestora, lăsându-i flă-mânzi și goi. Par a fi de actualitate versurile lui Coșbuc: „O coajă de mălai de ieri / De-o vezi la noi, tu ne-o apuci“, nesățioșii fiind în stare de a le smulge de la gură și coaja de mălai uscată, pământul fiind o pradă ușoară pentru cei mari. Nimeni nu le-a dat înapoi bunurile luate cu de-a sila: cai, căruțe, pluguri etc. Legea fondului funciar nr. 18/1991, modi-ficată, promițând reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, se aplică doar pentru cei mari, cum ar fi fostul rege, căruia i se dau mii de hectare, palate, iar lui badea Ion i se dau sfaturi, promi-siuni, făcându-l pe acesta din urmă să tră-iască în disperare. E drept? Cred că e timpul să ne uităm în oglindă, să-l vedem și pe cel în zdrențe, care nu are ce pune pe masă, dar și pe cel în frac, care a furat totul și n-are pro-bleme de conștiință. Unii au luat totul, se îm-păunează cu averi peste averi, iar alții, calici, blestemați ai sorții, fug în urma lor și se milo-gesc. Până când? Traficanții, protejații vremii, afaceriștii, dubioși, trăiesc lejer, solid, sfidând moralitatea, jefuind totul în voie. E timpul ca strigătul celor 38 de țărani să fie auzit de cei care pot satisface un drept ce li se cuvine de atâta vreme. Starea de neliniște, de tensiune crește și Prefectura Suceava trebuie să-și dovedească competența în rezolvarea doleanțelor celor necăjiți și în drept, trebuie să-i ajute, așa cum a făcut-o de mai multe ori în alte situații. Prof. Valeriu Sandovici