Preoția harică a Noului Testament

„… că nu-și ia nimeni singur cinstea aceasta dacă nu e chemat de Dumnezeu”. (Evr.V,4)
Jertfa expiatorie mijlocită de preoția levitică nu putea constitui un suport de refacere a relației stricate prin păcatul neascultării, pentru că pre-oția levitică era circumscrisă absolut pentru po-porul ales. Era necesar un alt tip de jertfă și un alt tip de preoție, care să o aducă și care să fie pentru toată omenirea. Tipul acestei jertfe este unic, pentru că Cel ce o aduce este Unic, altarul pe care o aduce este unic și calea aleasă este unică. Cărțile sfinte mărturisesc astfel: “Venind Domnul la Patima cea de bună voie, pentru a noastră mântuire…” (Slujba Sf. Paști), “a luat trup ca să ne învețe în trupul nostru!”1, adică se remarcă prezența persoanei în această jertfă, deci o unitate între cine dă și ce dă, sau – așa cum spune un loghion arhaic – “dacă eu ofer un dar, pe mine însumi mă ofer”2.
 

În persoana Mântuitorului, preoția este ridicată în zările absolutului, “preoția are o slavă, o cinste, deși este o slujire”3, pentru că “Duhul a fost coborât între preoți și are o slujire liturgică și va lăuda și El împreună cu Sf. Îngeri pe Dumnezeu”.4 Nu puteam trece la analiza noastră fără a preciza rostul jertfei, în ce constă jertfa și cine o aduce, și aceasta, pentru că preoția Noului Testament este o continuare a actului suprem mântuitor care – prin pâine și vin – este reînnoit “până la sfârșitul veacurilor”. Dealtfel, aceasta este nota deosebitoare între cele două tipuri de preoție: preoția levitică trebuia să mențină poporul fidel lui Dumnezeu, iar preoția harică deschide calea omului de a merge spre Dumnezeu până la asemănarea cu El, sau – cum spunea Fer. Augustin în confesiunile sale – “până ce-și va afla odihna în Tine, Doamne”. Pentru acest tip de preoție, nu o anume semin-ție desemnează slujitorii! Slujitorii, cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, trebuie să fie puși dintre “bărbații aceia care întrec cu mult pe toți ceilalți oameni, în virtutea sufletului”5, justificând prin textul Sf. Pavel, care arată că această preoție – harică – duce o altfel de luptă, ea “nu se luptă cu sângele și cu trupul, ci cu începătoriile, cu stăpâ-niile, cu stăpânitorii întunericului veacului aces-tuia, cu duhurile răutății celei din văzduhuri” (Efes.VI,12). Iată ce motiv serios l-a determinat pe Sf. Ioan Gură de Aur să facă precizările privind persoana desemnată pentru preoție, pe unul ca acesta îl întreabă: “Ai văzut ce mulțime cumplită de dușmani, ce oștiri sălbatice ?”6 Chemarea la responsabilitate izvorăște din grija față de Cel ce a lăsat ca preoția harică să-I continue lucrarea și, după cum El este unic, tot așa preoția trebuie să fie unică, or, “situarea pe a-ceastă linie de responsabilitate în slujirea întregii omeniri constituie într-adevăr momentul trecerii din profeție (din preoția levitică – n.n) în istorie,… acum planul lui Dumnezeu cu lumea urmează o desfășurare organică și unitară…”7. Spre deosebire de preoția levitică, preoția ha-rică are alt mod de transmitere: De la Domnul Hristos la Sf. Apostoli prin Duhul Sfânt în actul Cincizecimii, apoi “prin punerea mâinilor mai-marelui preoților (adică a preoției, a treptei în sine reprezentând plinătatea și continuitatea deopotrivă, n.n.), cugetă la aceasta!” (I Tim.IV,14-15). Prin această “punere a mâinilor”, Mântuitorul “cheamă pe cineva să îndeplinească o slujire și îi dă harul acestei slujiri. El este cel care angajează lucrători în via Sa (Mat.XX,1), prin urmare pre-oția este o preoție nu în sine, ci în raport cu Hris-tos”.8 Acesta este și sensul precizării Sf. Pavel, că “voi sunteți zidiți pe temelia apostolilor, piatra cea din capul unghiului fiind Hristos” (Efes. II,20). Succesiunea acestei preoții harice izvorâtă din Hristos devine în acest fel “taină” și se asigură prin hirotonie – aceasta “nu conferă demnitate apostolică, unică și netransmisibilă, ci un har care corespunde cu slujirea respectivă: de episcop, preot sau diacon, dar conține în sine două elemente inseparabile: primirea unui dar special al Duhului Sfânt și trimiterea de a sluji în numele lui Hristos”9. Același aspect îmbracă și cuvântul Părintelui Prof. Stăniloae, când zice că: “Sfințirea cuiva sau a ceva înseamnă a primi în sine o lu-crare dumnezeiască” și că numai așa “poate transmite și altora sfințenia”10. Tot în acest context sfătuiește și Sf. Ignatie, zicând: “Cu toții urmați pe episcop după cum urmează Iisus Hristos pe Tatăl, iar pe preoți, ca pe apostoli, pe diaconi respectați-i ca pe porunca lui Dum-nezeu”11. Este necesar însă să precizăm că și în Noul Testament se vorbește de trei feluri de preoție: Preoția lui Hristos – unică și asemănată de Sf. Prooroc David ca fiind “după rânduiala lui Mel-chisedec” (Ps. CIX, 4), “arătând prin aceasta că aduce jertfe duhovnicești… și se exersează prin cele trei demnități binecunoscute,… fiind hirotonit de Dumnezeu Tatăl” – cum spune Sf. Ioan Gură de Aur în Omilia a VIII-a la Evrei, că „Hristos s-a uns pe sine…”12. Se vede clar diferența dintre preoția levitică și cea harică, iar renumitul teolog Paul Evdokimov preciza: “s-a schimbat dintr-o seminție în altă seminție, din preoție ieratică (sacrificială) în preoție împărătească și sacerdotală”13. Preoția propriu-zisă este transmisă prin hirotonie și care continuă slujirea Mântuitorului după cele trei forme – actul central fiind cel liturgic, în care se repetă jertfa nesângeroasă de mântuire “după rânduiala lui Melchisedec”, iar “preoția împărătească” (I Petru II,5) este transmisă prin Botez. Pe marginea textului de mai sus sunt diferențe majore interconfesionale, mai ales la nivelul cultelor neoprotestante și grupărilor sectare, care se consideră “in corpore” moștenitorii de drept a-i preoției harice, or, se știe că preoția împărătească la care se referă apostolul este doar calitatea de creștin dobândită prin Taina Sf. Botez. Este necesar a aminti că, potrivit dogmei orto-doxe, preotul – ca instrument al transmiterii harului – mijlocește actul de sfințire, chiar dacă viața lui este pătată prin păcat, pentru vina lui însuși dând seamă la Marele Arhiereu! Cred că nu este o greșeală a completa spunând că, în prezent, deviații de concept privind preoția ha-rică s-au înregistrat chiar în bisericile protestante, și în mod expres arătăm că occidentul și-a îm-bogățit tagma preoțească prin hirotonia femeilor – probabil în baza aceleiași preoții împărătești! Pr. IONEL FILON, Parohia Lisaura 1 Galeriu, Pr. Prof. Dr. Constantin, op. cit. pag.31 2 Ibidem. 3 Părintele Stăniloae, op. cit. pag.63, nota 89. 4 Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit. pag.62. 5 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, traducere de Pr. D. Fecioru, Ed. Inst. Bibl. București-1987, pag.43. 6 Ibidem, pag. 44 7 Plămădeală, Dr. Antonuie – Mitropolitul Ardealului, op. cit. pag. 36. 8 Bria, Pr.Prof. Ioan, Credința pe care o mărturisim, Ed. Inst. Bibl. București 1987, pag.163. 9 Ibidem, pag. 162. 10 Părintele Stăniloae, op. cit. pag. 63, nota 88. 11 Sf. Ignatie în Epistola către Smirneni, din “Scrierile Părinților Apostolici – colecția Părinți și Scriitori Bisericești”, Ed. Inst. Bibl. București 1979, pag. 184. 12 Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos – Arhiereu în veac, studiu apărut în Rev. “Ortodoxia” nr. 2 din 1979, pag.234. 13 Ibidem, pag.236.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: