Ispitele nimicului sau despre (a) sărbători

Asistăm neputincioși la un fenomen ireversibil și jalnic în ace-lași timp – degradarea sărbătorilor. Am devenit tot mai zgomotoși și mai agitați, uitând că sărbătoarea este în primul rând o invitație la calm și pace interioară, la regăsirea acasă-lui uitat sau pierdut. Am câștigat în lumini și bogăție, dar am pierdut mult din fastul și trăirea mistică a sărbătorii. Grăbiți și fără a ne da prea bine seama ce se întâmplă, am transformat săr-bătorile într-un spectacol gălăgios și plin de artificii, într-o com-petiție a risipei și a ornamentelor strălucitoare. Prinși de febra nebunească a cumpă-răturilor, am refugiat întreaga solemnitate a sărbătorii în lucruri și cadouri cu nemiluita, în frigidere doldora de mâncăruri scumpe și alese. Văzând forfota grea și apăsătoare a străzii, asaltul ne-întrerupt al marilor magazine, mă întreb cât loc rămâne pentru Hristos, pentru un gând de pace și împăcare cu noi, cu aproapele, cu întreaga făptură a lui Dumnezeu. De la sărbătoare omul ar trebui să știe să ia folos. Devenită un simplu ornament, sărbătoarea slăbește și moare.

 

Sărbătoarea are (sau ar trebui să aibă) trei funcții esențiale: • între-ține relația cu Dumnezeu • reface grupul comunitar • pune socie-tatea în acord cu Cerul. Se spune că e bine să păstrezi tot timpul un deget în barba lui Dumnezeu. Dar, în viața de zi cu zi, relația cu sacrul slăbește tot mai mult. De aici, importanța sărbătorii. Ea oprește lumea în loc și îi abate pe oameni de la cele lumești, ajutându-i să-și reînnoade legăturile cu cele de din-colo. Ce frumos ar fi să se gân-dească și să se întâmple așa! Reali-tatea se prezintă și se compune astăzi din alți termeni. Sunt tot mai numeroși cei care își investesc speranțele, timpul și banii în nimicuri. Dacă aduni toate aceste nimicuri rezultă Micul Nimic, care nu sperie pe nimeni și, din păcate, nu doare. Într-o lume unde con-fortul dă măsura tuturor lucrurilor, ia naștere Omul pelican. Pelicanul este o specie de om situată în plan spiritual mai jos decât mine și decât tine, cititorule. Noi, cel pu-țin, ne străduim: eu să scriu un articol, tu să-l citești. Pelicanul nu are nevoie de astfel de informații. El știe! A învățat de la televizor, din reviste și ziare. Omul pelican mes-tecă zi și noapte informația pe care o armată de inși (Teo, Negru, Gheorghe, Tatu, Pepe, Vacanța Mare, Călinescu ș.a.) o transmite pe gratis sau contracost. El atâta are de făcut, să deschidă ciocul și să primească alimentul cultural semipreparat și semimâncat. Deci, nimicuri. Există pelicani perfecți. Poți să le introduci în gușă orice. Ei pun o singură condiție: să le res-pecți liniștea și confortul. Au adop-tat primii produsele McDonald’s, absorb ca buretele reclamele, se-rialele TV, sunt fascinați de Dan Brown (Codul lui da Vinci), Coelho, Pascal Brukner (autorul aberației că prostituția este o formă de milostenie) sau se transformă în spectatori încântați de blasfemia lui Mungiu Pippidi – Evangheliștii -, pentru care creștinismul este o pacoste a umanității. Deci, ispite ale nimicului. Trăim într-o lume în care Dumnezeu este pus pe aceeași balanță cu o sticlă de Coca Cola, iar sarcina de a chema la respon-sabilitate devine inuman de grea. De unde pornește răul? De la faptul că noi nu credem realmente în Hristos, noi credem în nimicuri gen „Saint Valentines”, Hallowen etc. Nu mă refer la sondajele care ne îmbată de bucurie, spunându-ne că peste 90 la sută din populația României crede în Dumnezeu. Păi, dacă mai facem și distincție între „credincioșii” de bună voie și ne-siliți de nimeni și cei ziși „prac-ticanți”, rămânem cu vreo 20 la sută. Iar dintre ultimii, dacă mai alegem pe cei ce postesc toate pos-turile, se împărtășesc la patruzeci de zile, se roagă mai mult decât câteva minute dimineața și seara, iartă din inimă, au milă și simt că pot fi mereu mai buni, atunci cu ce mai rămânem? Cu o mână de creș-tini, împrăștiați într-o Românie ce se mai consideră încă a fi o țară ortodoxă. Dă-mi voie, dragă cititorule, să fiu unul dintre cei puțini care îndrăznește să nu-ți respecte liniștea și confortul și, de ce nu, să te pună pe gânduri. Acesta-i și rostul postului în care am intrat (poate nu știai că a început Postul mare) – să te invit la cugetare și să știi că uitarea, indi-ferența și lenea sunt cei trei uriași care merg înaintea păca-telor. Dacă am ajunge la profunzimea tai-nelor ce ni le desco-peră Crăciunul sau Paștele și am simți cu adevărat mireasma lor, am lepăda ime-diat desfătările efe-mere și petrecerile de-șarte din aceste săr-bători. Am reveni în sânul Bisericii mame, dorind a-l întâlni pe Hristos, Care pentru mântuirea noastră „a sărăcit de bunăvoie”, coborând în lumea aceasta săracă de El ca într-o iesle de dobitoace și, „pentru a ne îmbogăți” pe noi, a suferit atâtea, până și moartea pe cruce. Atunci am înțelege mărimea și bucuria sărbătorii Învierii, care se comemorează cu fiecare Sfântă Liturghie. Altfel înțelese, sărbă-torile se transformă în „târguri” de cadouri și reclame, petreceri și distracții de weekend. Și atunci apare întrebarea: de ce le mai sărbătorim de două mii de ani? Sărbătoarea – spunea autoarea cărții „Ghidul sărbătorilor româ-nești” – are niște „ingrediente”: miezul de sfințenie, timpul bun, locul curat, sufletul primenit, cuvântul, gestul și lucrul potrivite. Unde se mai păstrează asemenea reguli de ținere a sărbătorii? Răspunsul meu este: la sat. Ex-cepțiile, chiar dacă sunt, ele în-tăresc regula. Aici omul știe că ori-ce nepotrivire de gesturi și cuvinte îi face rău nu numai lui, ci și grupului, ba chiar lui Dumnezeu. Ei bine, nimicurile nu au asemenea ingrediente. De ce sărbătorim noi „Saint Valentines”? Pentru că este un sfânt mai „de viață!” – răspund tinerii. Dacă ar fi toți sfinții așa, n-ar mai fi oameni care să nu umble la biserică, dar așa, cu posturile voastre, voi împiedicați oamenii să vină la Dumnezeu. De-grab’ n-o să mai rămână nimeni în biserică, cel puțin tinerii nu pot să accepte o credință pen-tru babe și moși. De ce nu faceți ca indienii și chinezii, puțină yoga, puțină kama-sutra, și ar fi bisericile pline? Că doar Dumnezeu a lăsat dragostea nu ca să ne călugărim, ci ca să o trăim!… Cam așa arată dis-cursul remixat pe care diavolul l-a șoptit Evei în rai. De aceea, tocmai în Noul Testament, prieteniile dintre persoane de sex opus în afara căsătoriei sunt prea puțin indicate. Asta nu pentru că Hristos ne-a interzis comunicarea, ci tocmai pentru că orice comunicare de acest fel se reduce la un singur lucru, căci toți suntem neam viclean și desfrânat, după cum ne ceartă Hristos. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „este un alt fel de te uita la o femeie, așa cum se uită cei cu inima curată. De aceea Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftă”. Dacă cineva se consideră ajuns la această măsură, să sărbătorească sărbătoarea îndrăgostiților aici, pe pământ și sus, în cer. De unde această sete dezlănțuită de păcat și sfințenie? Noi am înțepenit în păcat, în moarte și în frică. Oamenii se îndepărtează de Dumnezeu pentru că ajung la concluzia că Dumnezeu le vrea răul, că i-a făcut ca pe niște robi ai Săi, de care ascunde tot ce e mai bun. De aceea justificarea păcatului este o trăsătură fundamentală a omului, iar interpretarea proprie a păcatului îl absolvă de orice vină. A început postul! Hai să ieșim din nimicuri și din deșertăciuni! Să devenim responsabili și con-știenți de menirea noastră și să ne procurăm din timp ingredientele pentru sărbătoarea Învierii Domnului. Să-l înviem pe Hristos în viața noastră plină de dihănii și în sufletul nostru obosit. Să ne numărăm printre curajoșii și ne-bunii Crucii, să facem numai voia lui Dumnezeu, oriunde ne-am afla, și să renunțăm la oricâte roșcove ne-ar îmbia lumea prin cocinele lustruite ale acestui veac. Pr. RADU UNGUREAN, Crucea