Minunea, dovadă a atotputerniciei lui Dumnezeu (V)

Minunile săvârșite asupra oamenilor sunt numeroase și majoritatea sunt consemnate de evanghelistul Marcu, cel care a scris romanilor, cu scopul de a le arăta că Iisus Hristos e Dumnezeu întrupat, superior la modul absolut tuturor zeilor, care erau plăsmuirea minții halucinante a naivilor lor închinători și ca-re populau panteonul antichității. Iisus a dăruit orbilor vedere, muților cuvânt, surzilor auz, a vindecat pe cei zece leproși, pe slăbănogul de 38 de ani, pe orbul din naștere, pe fe-meia gârbovă de 18 ani, pe fiica fe-meii hananeence, pe omul cu mâna uscată, pe femeia bolnavă de 12 ani, pe surdo-mut, a alungat demonii din posedații din Gadara și Gherghesa, a înviat pe fiul văduvei din Nain, pe fiica mai marelui sinagogii, Iair, pe Lazăr din Betania.
 

Aceste miracole săvârșite asupra semenilor arată că Iisus e „samarineanul milostiv” care oblojește și iartă, care nu trece, ca levitul și fariseul, nepăsător pe lângă suferința omenească, ci se oprește și-și oferă mărinimia, jertfelnicia și grija Sa iubitoare. Ele demonstrează că Iisus e Dumnezeu atotputernic, singurul capabil să suprime durerea și suferința și să ia pe umeri „mielul cel rătăcit”, bucurându-se că a aflat pe cel pierdut și că l-a făcut din fiu al pierzaniei fiu al Împărăției. Faptele minunate săvârșite de Mântuitorul asupra celor bolnavi, posedați, suferinzi evidențiază faptul că iubirea lui Dumnezeu față de ul-timul dintre păcătoși, față de cel mai umil dintre noi e mai mare decât iu-birea tuturor sfinților pentru El. Mântuitorul a privit întotdeauna pe om în complexitatea sa psihico-somatică. De aceea, înainte de a dărui sănătate trupului, a iertat păcatele, deoarece acestea sunt responsabile de scurtcircuitarea armoniei dintre cele două elemente fundamental dis-tincte ce compun ființa umană: materia (trupul) și spiritul (sufletul). Trupul e o bună slugă, dar un rău stăpân, de aceea Sfinții Părinți, pe baza celor descoperite de Mântuito-rul, ne învață că datoria de căpătâi a omului e grija față de suflet. Prin moartea biologică, trupul se debara-sează de cele pământești, plătește tribut pământului din care a fost luat, pentru ca, dincolo, în alt plan exis-tențial, să se spiritualizeze, să se înduhovnicească și să devină capabil de a participa împreună cu sufletul la noua ordine cosmică inaugurată de Hristos la Parusie (a doua Venire). Prin Nașterea Domnului se arată valoarea trupului, care prin Botez devine „templu” al Sf. Duh și părtaș împreună cu sufletul la moștenirea făgăduințelor dumnezeiești. Mântu-itorul a luat trup din Fecioara Maria, împovărându-Se, „împodobindu-Se”, cum spune profetul Isaia în cap. 53 al cărții sale, cu neputințele și slăbi-ciunile noastre, în afară de păcat. Prin aceasta, El a evidențiat faptul că toate concepțiile antice de nuanță gnostică (maniheismul, neazdeis-mul) – potrivit cărora trupul, ca cel ce e modelat din materie, e sediul răului – sunt perimate și perdante în disputa cu timpul, cu logica și cu învățătura revelată. Minunile săvârșite asupra pro-priei Sale Persoane sunt: Schimba-rea la Față, Învierea din morți și Î-nălțarea la Cer. Pe Muntele Taboru-lui, Iisus nu S-a schimbat numai la față, ci efectiv a permis Apostolilor Petru, Iacob și Ioan să-L perceapă câ-teva minute în slava Sa dumneze-iască, arătând că în Persoana Sa co-abitau două firi și două voințe: firea și voința umană, firea și voința di-vină. Prin Înălțarea la Cer, Hristos ne-a recapitulat în Sine, ne-a cuprins în Sine și ne-a dat posibilitatea ca să redobândim locul de unde am căzut, adică posibilitatea de a fi dumnezei după har, ceea ce e Dumnezeu după fire, de a fi în preajma lui Dumnezeu, în comuniune cu El, de a ne „în-frupta” din infinitatea iubirii Sale, în locul de-a dreapta, hărăzit celor vrednici. Învierea din morți e coro-larul, emblema, pecetea tuturor minunilor. Ea demonstrează că viața a înghițit moartea, abolind-o, trans-formând despărțirea sufletului de trup din blestem în binecuvântare. Prin Învierea Sa, Iisus Se legitimează ca fiind Dumnezeu. Teologia „mor-mântului gol” arată deșertăciunea demersului tuturor acelora care, socotindu-l pe Iisus doar om, au în-cer-cat să-l plaseze cel mult în pan-teonul „marilor inițiați”, așezân-du-l cu indolență alături de Kong-tse, Lao-tse, Buddha, Zarathustra, Ma-homed sau Baha’ullah! Învierea din morți e temelia credinței noastre și arată că însăși moartea biologică e o simplă trecere dintr-un plan existen-țial în celălalt, e un „vistiernic de vieți”, cum spune Eminescu. Învierea Domnului arată că moartea biologică nu e un punct terminus în existența noastră, ci un nou început și că viața nu se termină în moarte, ci începe în Înviere. Ca fii ai Învierii, noi, oamenii, mi-nunea întregii creații, avem datoria să fim preocupați mereu în a deveni theofori, hristofori și pnevmatofori, mereu mai buni, mai toleranți, mai iu-bitori, preocupați ca să dobândim ha-rul Sf. Duh, așa cum ne-a învățat Sf. Se-rafim de Sarov. Amin! (Așa să fie!). Pr. Profesor ARISTARCH COJOCAR, Colegiul Național „Petru Rareș” Suceava

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: