Tineri suceveni au ajuns bătaia de joc a unor patroni italieni

La numai 18 ani, un tânăr din Suceava poate spune că a „gustat” din toate greutățile și necazurile vieții. În urmă cu un an după ce a terminat școala profesională, minor fiind, A.S a plecat în Italia împins de nevoi. Ajuns la destinație a locuit într-un apartament cu alte 13 persoane, a suferit umilințele din partea unui patron care a uitat să fie om, a fost prins de polițiști, judecat și vârât după gratii. Mai mult, tânărul a fost martor la dramele altor câteva sute de români.;br: Reporter: Care este motivul care te-a determinat să pleci departe de casă și de cei dragi? A.S: Aveam 17 ani și tocmai terminasem școala profesională; nu știam încotro s-o apuc. Mama are o pensie de 1, 5 milioane de lei pe lună și este singura care aduce bani în casă. Nu voiam să fiu o povară pentru ea. Mi-am căutat un loc de muncă, însă nu mi-am găsit în Suceava. Aveam nevoie disperată de bani, iar pe părinți nu mă puteam baza. Așa că am făcut tot posibilul să plec. Cunoșteam o familie care plecase de vreo câteva luni în Italia și, cu ajutorul acelor oameni, am plecat și eu. Ei mi-au împrumutat 130 de euro, bani cu care am achitat costul biletului de autocar. Am plecat cu autocarul unei firme din Suceava. Aveam procură de la părinți, care au înțeles că în România nu am ce face, deoarece eram minor.
 

Le-a fost greu la început să se împace cu ideea, deoarece mai am un frate care s-a instalat în Portugalia. Visam, cu banii pe care-i câștigam acolo, să vin în țară să-mi cumpăr o mașină și să-mi renovez măcar apartamentul pe care-l am. – Mi-ai spus că nu aveai o situație materială bună acasă. De unde ai făcut rost de bani pentru vamă? – Eu nu aveam decât 130 de euro împrumutați, după cum am spus. Șoferul autocarului mi-a dat 700 de euro ca să-i arăt vameșului. Am declarat că merg la rude și nu am avut probleme. După două zile și două nopți de „excursie” cu autocarul, am ajuns la destinație… orașul Latina, situat cam la 70 de km de Roma. Aveam deja cazarea și locul de muncă asigurate. Eram norocos din punctul ăsta de vedere. Nu venisem… la ghici. Locuiam cu alte trei familii de români într-un apartament cu patru camere, care era închiriat de una dintre ele, singura cu acte în regulă. Plăteam chirie 200 de euro pe cameră plus utilitățile, care ne ajungeau la 40 de euro de persoană. – Unde te-ai angajat? – Inițial am lucrat la o firmă de catering. Eram cărăuș. Munceam pentru 40 de euro minimum 8 de ore pe zi, dar ajungeam și la 18 de ore. Patronul avea angajați mai mulți români fără acte și aveam salarii mai mici comparativ cu italienii, care aveau contracte de muncă. La un moment dat suma s-a înjumătățit, practic ne plătea cu 20 de euro pe zi. La angajare ni s-a promis mâncare…, după trei luni am ajuns să-i amintim că mai trebuie să și mâncăm. Când am văzut că-și bate joc de mine, am renunțat. Știam din start că, dacă mă las de serviciu, îmi va fi greu, deoarece aveam de plătit chirie, utilități, mâncare, plus că lunar trimiteam bani și pachete acasă părinților, și-mi era teamă. Mi-am făcut curaj și am renunțat. Aveam deja o rezervă de bani cu care m-am descurcat până ce am găsit un alt loc de muncă, la o fermă de Kiwi. Câștigam 32 de euro pe zi, dar trebuia să plătesc și transportul până acolo. – Te-ai mai întâlnit cu alți români în Italia? – Orașul unde stăteam eu era plin de români. Practic, jumătate din populație erau de-ai noștri. Ziua munceau pe unde apucau, iar seara ieșeau cu mașinile în oraș, „la faleză”. Îmi plăcea să aud limba română pe stradă, mă făcea să mă simt ca acasă. Răsunau pe străzi manelele, de spuneai că nu știu în ce discotecă din Cajvana ești. Erau și baruri ale românilor pentru români. Îmi era atât de dor de casă și de cei dragi… Voiam să plec acasă dar nu mă puteam întoarce fără bani. Evident că acolo noi nu eram văzuți cu ochi buni. Nu eram italieni…, nu eram de-ai lor. Le era teamă de noi… să nu-i furăm…., se fereau pur și simplu. În schimb, fetele noastre erau tare admirate. Dacă ale lor, multe, sunt urâte și grase, când le vedeau pe românce fierbeau. Păcat este că o parte dintre românce ajungeau să le satisfacă plăcerile italienilor pentru 30 de euro. La mare căutare erau moldovencele. Erau frumoase, dar, dacă nu-și găseau locuri de muncă, ajungeau în stradă. Probabil le era rușine să se întoarcă acasă. Eu, la un moment dat, câștigam 40 de euro pe zi, ele – pe tură… Pentru că nu aveam bani cine știe ce preferam să merg în timpul liber la pescuit cu un prieten sau la o bere, dar asta mai rar. – Știu că ai fost expulzat. Cum s-a întâmplat? – Locuiam într-un apartament 14 persoane. Îți dai seama că era gălăgie, mai ales că toate cele trei familii aveau copii minori. Se întâmpla să alerge sau să vorbească mai tare uneori și am fost denunțați de o vecină care locuia la etajul de sub noi. Într-o „frumoasă” zi de ianuarie ne-am trezit cu 10 gabori la ușă, 7 dintre ei erau îmbrăcați civil. La ora 6 dimineață au bătut la ușă, unul dintre băieți a deschis și polițiștii au dat buzna în casă. Ne-au cerut actele… În casă s-a creat panică. Copiii erau speriați, nu știau ce se întâmplă, de altfel, ca și părinții. Toată lumea căuta acte. Logic că nu aveam decât pașapoarte. Cu excepția minorilor, am fost urcați în cele 7 „limuzine” ale poliției care „ne așteptau la scară” și am fost duși la secție, unde am fost amprentați, măsurați, fotografiați și interogați. Femeile au fost trimise acasă, iar bărbații au fost expulzați. Doar unul dintre noi a scăpat, colegul meu de cameră, pe care am reușit să-l bag sub pat când a ajuns poliția. Norocul lui a fost că acolo nu au căutat. – Bănuiesc că ai plecat acasă… – Nu chiar… Apucasem să vorbesc cu fratele meu din Portugalia să mă ajute. Mi-a plătit autocarul ca să vin la el. Dar până la autocar am luat trenul, până într-o localitate din nordul Italiei…Piacenza. Ajuns în Franța, la vamă, ne-au verificat pașapoartele; așa au realizat băieții că eu sunt plecat de mai mult de trei luni din țară. Fiind deja major, m-au încătușat și m-au dus la închisoare. Oricum, nu știu ce fel de regim de detenție aveau francezii, că era fain. Aveam în cameră televizor color, apă caldă la discreție, mâncare bună și un singur coleg de cameră. După trei zile de „detenție” am avut parte de un translator, pentru că nu știm franceză, italiana am învățat-o într-o lună. Mi-au numit avocat din oficiu și am fost judecat. Așa am aflat că am interdicție 10 ani în spațiul Schengen. La două ore după proces m-am urcat într-un autocar și am ajuns acasă. – Cu ce sumă de bani ai ajuns acasă? – Păi… sunt mândru că am reușit să ajung acasă cu fabuloasa sumă de 100 de euro. Nu-mi pare rău că am plecat, și acum consider că în România nu am ce face… Mi-a fost dor de țara mea, dar vreau să câștig bani ca să pot să-mi trăiesc bătrânețile acasă. Îmi pare rău doar că am fost prins, și atât. Nu am fost acolo să dau în cap, am muncit din greu pentru fiecare bănuț pe care l-am câștigat. Nu m-am distrat, nu mi-am permis… luxuri, dar am câștigat mai bine decât aș fi câștigat în câțiva ani de muncă acasă. Doar cel care este departe de casă, la muncă, poate să înțeleagă prin ce am trecut. Și nu sunt singurul, sunt sute sau chiar mii în situația mea sau chiar mai tineri, 16, 15 sau chiar 14 ani. – Te-ai întors din Italia fără bani…Ce ai de gând să faci acum? – Până am să-mi dau eu seama cu ce anume se mănâncă interdicția… îmi caut un loc de muncă. Mi-am depus deja un CV la Metro, aștept răspuns. Dacă nu reușesc să plec din nou peste graniță, fac tot posibilul să mă înscriu la liceu, să-mi continui studiile. Nu-mi rămâne decât să sper că mâine va fi mai bine…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: