DOR-ul de ducă…

Mihai Gherasim n-are încă 40 de ani. Și-a plecat la muncă. În State. Să fi trecut un cincinal și mai bine de-atunci. Între timp s-a dovedit a fi ben-ga artist fotograf. De niscai zilișoare(&nopți) bune, Mihăiță s-a întors acasă. De neclintit în hotărâre: gata cu pribegia printre străini, se poate face treabă bună și pe la noi. Sigur, a făcut un ban (nu știu dacă grămadă), a văzut lumea la greu, a cunoscut națiile planetei și a călătorit cât pentru tot clanul Gherasim, de la Bădeuții ălora milionari în varză și pepeni, de unde-i de baș-tină. Cel mai mult, îmi dau cu păreri, îl va fi pârjolit, în tot acest răstimp, DOR-ul de casă și de ai lui. De frumoasa lui Ana (lu’ Mihai), de neamuri și de părinți, dar, între toate, mai abitir, dorul neastâmpărat pentru coconul lui, Mihnea, care n-are barem un anișor etate. Hai să vedem mai la vale…
 

Am plecat cu foamea-n gât… – La ce ne ducem și ce cău-tăm prin cele străinătățuri? – De multe ori am zis că noi suntem flămânzi și cu foamea-n gât; ne-am trezit deodată, așa, după ’90, cu prea multe lucruri care nu se mai po-triveau cu cele cu care am crescut și, efectiv, nu știam ce să facem cu ele. Dacă aș putea da timpul înapoi, acum aș face multe din lucrurile pe care nu le-am făcut… Că, dacă am pă-cătuit prin ceva, am păcătuit prin prea multă cumințenie, plus frică. Mi-a fost frică să mă duc cu conserve la poloni, mi-a fost frică să-mi schimb locul de muncă, mi-a fost frică să mă și cert cu unul care, la un moment dat, m-a nedrep-tățit. Și am plecat, recunosc, cu foamea-n gât, ca mulți alții. Domnule, mi-am zis, speranța și șansa este să mergem în străinătate, să muncim acolo pe brânci, să facem BANI!… N-am avut niciodată sentimentul inferiorității… …Ei, între gândurile cu care am plecat și ceea ce am găsit este un contrast destul de izbitor. Am cam plecat educat cu ceea ce văzusem la tv. și în producțiile cinematografice (despre cât de grozavă este nația americană și despre cât de bine merg toate acolo, cât de poleit e totul și cât de frumos…) și-am descoperit cu totul și cu totul altceva! Mi se părea că noi suntem vai de capul nostru, că avem de învățat, că trebuie să ne uităm la ei ca la nu-știu-ce… și am ajuns la concluzia că ei au de învățat de la noi, și asta, sub toate aspectele. Profesional, n-am avut niciodată sentimentul că sunt inferior pregătit în meseria pe care am făcut-o; n-am avut niciodată sentimentul inferiorității; nu mi s-a-ntâm-plat să-nchid gura la o discuție (că aș fi nepregătit să discut despre o chestie generală, de geografie, istorie, o carte…). Apoi, e aspectul ăsta uman de care nu prea eram conștient: nu credeam c-o să-mi lip-sească atât de mult casa, nu credeam c-o să-mi lipsească atât de mult familia, c-o să-mi lipsească străzile prăfuite din târg; n-am avut idee de ce mă așteaptă acolo… Am plecat cu niște gânduri (prefabricate), întipărite sub influența televizorului și m-am trezit într-o cu totul altfel de realita-te. Chiar am avut, la-nceput, impulsul de a renunța; asta, când am văzut cum că eram tratați… Când am ajuns prima dată pe un vas nou-nouț (care venea din Italia, era la 0 km, să zicem așa), am trecut cu toții printr-o verificare a Serviciului de imigări american și ne-au tratat pe toți ca și cum eram niște teroriști, niște gunoaie. Și asta se-ntâmpla înainte de septembrie 11, după care ai zice că ar fi avut motive întemeiate să fie mai suspicioși (se-ntâmpla-n 1999, iulie). Am ajuns în port, ne-au trecut prin procesarea aia (cum o numesc ei) a echipajului, o mie și-o sută de oameni, a durat vreo trei ceasuri, să ne vadă pe toți la ochi… Ne-au privit de sus și s-au uitat la noi ca la ultimele gunoaie, după care au găsit de cuviință să ne mai rețină pe vas încă vreo câteva ceasuri, până ne-au dat și nouă voie să ieșim în port; ajunsesem în Manhattan, toată lumea era dornică să vadă Manhattan-ul, seara… Vraciul mioritic & proletarul yankeu – Iată-ne ajunși acolo! Ce-am lucrat, ce-am câștigat? – Am lucrat fotografie pe vase de croazieră; mai exact, 11 vase de croazieră, trei companii prin care am trecut, colegi din 10-12 țări de pe toate continentele. Cred că a fost un caz fericit, pentru că am făcut ceea ce-mi place și ceea ce știu; sunt o grămadă de oameni supercalificați care merg pe poziții inferioare; am avut destui doctori din România care munceau ca și chelneri sau ca picoli și cărau tăvi grele, de 20-30 de kilograme, și hrăneau proletarul american… De câștigat? Am câștigat bani mai mulți decât în România, categoric. Am avut și zile bune, și zile mai rele. Să zicem că am „făcut” de o bucată de casă… Câștigul care nu poate fi cuantificat: experiența și bagajul de imagine pe care le-am acumulat în anii ăștia. Am cam văzut în jur de 70-80 de locuri considerate printre cele mai bune destinații turistice din Europa, din America Centrală și Latină și din America de Nord; am adunat o grămadă de kilometri, cred c-am zburat pentru toată familia mea (am făcut peste 23-24 de zboruri transoceanice, între Europa și America) și cred că trec binișor de milionul de km la navigat (undeva între 500 și l milion km)… – De imaginea românului pre unde se preumblă, ce ne spui? – E o percepție, cumva, paradoxală. Pe de o parte, nimeni nu ne neagă pregătirea; s-au dus oameni pregătiți, oameni care au reușit, muncitori serioși, oameni de cuvânt, f. b. pregătiți profesional, și-au reușit; pe de altă parte, s-au dus și-o grămadă de lepre… – Ți s-au confirmat așteptările? – Dacă te ții de bani, până la urmă îți iese din sacrificiul ăsta. Că este un sacrificiu: stai departe de casă, mănânci aiurea, programul meu era între 12 și 14 ore; am lucrat și 17, am lucrat și 20 de ore! Dar, până la urmă, merită, pentru că banii ăștia… dacă aș fi stat acasă, nu aș fi fost în stare să fiu, acum, pe picior de mutare (casă la curte), n-aș fi fost în stare să-mi iau o mașină, cu care să mă ajut, cât de cât, n-aș fi fost în stare să-mi iau sculele; am câteva mii de dolari bune în scule foto. Înainte, mă uitam în cataloage și pe internet și numai visam la ele. Acum le am și le folosesc. Și, în plus, am avut câștigul unor cursuri pe care le-am făcut; vreau să zic că am avut noroc că mi-au fost descoperite deprinderile tehnice și-am fost trimis și-am făcut un curs de procesoare, am lucrat pe mașini de ultimă generație; pe urmă am făcut un curs la Fuji, am făcut niște cursuri de portretistică cu cel care este considerat gurul fotografiei de nuntă în Statele Unite (se numește Monte Zucher (oi fi scris bine?!, d. b.). Și, una peste alta, chiar dacă nu pot fi cuantificate în bani, se adună la ceea ce consider că reprezintă câștigul anilor petrecuți departe de casă. Pierduți și câștigați, în același timp. În anii ăștia, am pierdut momente dragi pe care le-aș fi putut petrece cu soția, iar acuma, în ultimele luni, pe care nu le-am petrecut cu copilul și n-am văzut evoluția lui continuă. Dar, pe de altă parte, când mă uit la ce se adună acum, sper că… a meritat! Gherasime, mai ai de învățat! – Ce vom face de azi încolo? Câți anișori ai? – Am o grămadă de ani, m-apropii repejor de 40 de ani și mă gândesc, oarecum speriat, că trebuie să m-apuc să educ clientela… Nu mă dau eu după ceea ce cere piața, neapărat (câteodată, ca să supraviețuiești, trebuie să faci compromisuri), dar am să încerc să educ clientela, pentru ceea ce știu eu să fac… În ’99, când am plecat, spuneam despre mine că sunt un fotograf bun. Ei, după câteva zile, după ce mi-am comparat munca cu a greilor, am zis: Gherasime, mai ai de învățat! – Aspiranților de străinătate, ce le-ai spune? – Le-aș spune să nu plece cu foarte multe așteptări, să nu creadă, vai de mine, că numai ajungi acolo și, datorită faptului că e român, băiat simpatic – fată simpatică… o să vină toate. Și foarte ușor. Trebuie să aștepte și trebuie să se aștepte la foarte multă muncă, de multe ori chiar să fie nedreptățiți, pentru că discriminarea se practică, asta e o chestiune evidentă. Pe vas, la aceeași poziție, să zicem – electrician român, câștigă în jur de 1700 de dolari, dar dacă era italian ( Carnival-ul e o companie care-și angajează grosul personalului prin sindicatele italiene) avea salariul dublu! Noi eram plătiți între 1500 – 2000 de dolari; dacă un american ar fi fost chemat să facă aceeași treabă – la fel: era salarul cel puțin dublu! Ce m-a durut… – Gust sălciu, ceva… – Am să-ți zic o povestioară scurtă. L-am cunoscut pe vicepreședintele Companiei Carnival, care era un evreu plecat din România, după război. Și i-am zis: „Dle Zonis” – i-a plăcut foarte mult de mine, a fost impresionat de ce știam să fac, se uitase pe foile mele, peste evaluările mele și-a văzut c-aveam F.B. și Excelent – așa, și zic: “Uite, dle, mai sunt ca mine o grămadă, nu ca mine, mai buni ca mine, aduceți, dle, români, dați-le o șansă aicia!” Zice: “Băi, băiatule, ascultă la mine! Eu am vorbit despre treaba asta, ce se-ntâmplă… Cum ai trei-patru români într-un loc – cum ai bisericuță, bă! Și cine vrea așa ceva?! Di băieți zice tătă lumea, daa: îs frumușei, vorbesc frumușel, îs curăței, pun un parfum pe ei și știu să-l poarte, fetele-s frumușele, da-s curvuțe, măăi, cine-și aduce durere de cap cu bună știință în casă?” Gust amar-amar, nu pot să spun c-am avut. Eu am fost promovat foarte repede, cred c-a fost și chestie de noroc, și de pricepere. Ce m-a durut a fost faptul că, în momentul în care am fost promovat, cei care au contestat, hmm, au mormăit pe la spate…, au fost taman români care erau deja de câțiva ani de zile acolo, dar nu-nvățaseră nimica. S-au mulțumit să supraviețuiască, practic, n-au învățat nimic, nici în meserie, nici în maniere, în limbă… Imaginea românului… – Creionează nițel la… – Profesional, suntem foarte bine apreciați, pentru că – nu putem nega faptul –, totuși, venim cu-n bagaj bun de educație de-acasă și de pe unde mai funcționează, din familie în special, chestia aia cu șapte ani de-acasă, aia care se simte mai târziu, indiferent unde te duci, ce haine porți și ce parfum pui pe tine… Și, în plus, vorbim mai multe limbi străine, ceea ce ne avantajează; am discutat cu foarte mulți americani care spuneau că este un handicap că nu vorbesc decât limba engleză (de multe ori, nici pe aia bine; dacă dezafectează programul de spelling de pe calculator, vor scrie incorect). S-a făcut și meserie, și școală în România, mulțumesc profesorilor mei că au avut răbdare cu noi, Dumnezeule, și ne-au învățat ceea ce ne-au învățat, și-n ziua de astăzi consider că pot să ies oriunde în lume și să nu mă fac de râs… Am plecat din România sub influența filmelor văzute (că vaai, săracii, ce oropsiți-s, vaai, săracii ăia de prin America Latină, vaai, ce cruzi îs colonialiștii ăștia, capitaliștii ăștia, ce-i mai oropsesc ei…). Nu! I-am văzut la ei acasă, am văzut cum cade totul pe ei și nu fac nimic; i-am văzut dormind pe străzi, i-am văzut cum plodesc pe străzi, cum cresc copiii ăia și am ajuns să nu-mi fie milă de ei. Soarta pe care o au este soarta pe care și-o merită; consider că investiții prea multe în colectivități care mănâncă și nu produc nimica nu trebuie făcute – e ca o chestie chirurgicală: parazitul trebuie izolat. E crud, dar asta e: parazitul oprește de la dezvoltare alte organisme. – În ăst cincinal de… străinătate, ai și plâns? – Îmi dai voie să-ți spun că un bărbat plânge? Mi s-a-ntâmplat, și nu numai o dată! Și asta, nu neapărat determinat de vreo-ntâmplare, de oboseală sau de faptul că uneori mi-a fost rău sau mă durea ficatul sau nu știu ce, sau că n-aveam de mâncare (că mâncarea-i groaznică), nu… pur și simplu îmi lipsea CASA. Mi-a fost dor poate de Ana mea, poate mi-a fost dor de – Dumnezeu să-l odihnească! – de Bunicuțu’, pe care eu, de câte ori am avut ocazia, l-am invocat – odihnească-se în pace episcopul Gherasim Putneanul! Mi-a fost dor de Bădeuți (unde-am copilărit), mi-a fost dor de orașul ăsta, unde am iubit prima dată și pe unde am vrăjit fetele pe la colțuri de bloc. Din punctul ăsta de vedere, pot să zic că chiar mă consider, câteodată, păcătos de atașat de casă… – Ne putem rostui și pe-acilea?! – Încercăm. Eu înclin să cred că lucrurile vor merge (și) spre bine. Evoluția firească… – Ce te enervă? – Prea multă politică! Facem politică din orice. – O țară de dirijori, puțini instrumentiști. Cultură a parastasului. Andrei Pleșu. – Categoric! Ne supraevaluăm posibilitățile. Dăm din mâini, ne agităm, ne place să fim în lumina reflectorului, ieșim cu declarații, căutăm fraze pompoase, dar, când vine momentul acoperirii, al faptei, când să producem dovezi, atunci… E mult prea multă politică, prea politizăm totul. Și mă doare, în continuare, faptul că cetățeanul e considerat slugă, iar asta e vizibil de la magazinele de la colțul blocului și până la insti-tuțiile publice în care intri. Noi ne plângem și tot noi încurajăm fenomenul. O chestie care se bate cap în cap… Sper că Mihnea, co-pilul meu, o să prindă alte vremuri. Pentru mine viața s-a schimbat total în mo-mentul în care Mihnea a a-părut pe lume și sincer cred că e opera cea mai frumoasă pe care o pot scrie împreună două suflete. Nu cred că poate să fie ceva mai frumos pe lumea asta decât copilul; mai frumos și care să strângă la un loc așteptări, dorințe, sentimente, gânduri pentru viitor. Copilul e, dincolo de entitatea fizică, un tezaur al năzuințelor amândurora. Nu știu dacă am trăit momente mai frumos tensionate și mai frumos pline de griji decât perioada sarcinii Anei. Nu știu dacă am fost vreodată mai frumos îngrijorat și tensionat ca în momentele în care așteptam pe culoarele Maternității Suceava. Nu știu dacă mi s-a mai întâmplat vreodată să vreau să vorbesc și să nu pot scoate un sunet din gât, cum s-a întâmplat în momentul când mi l-a adus asistenta, când l-am văzut pe Mihnea pentru prima dată și mi-au țâșnit lacrimile! Nu curgeau lacrimile, ci-mi țâșneau! Parcă erau de la stropitoare. Au fost senzații unice și-n continuare, fiecare chestie pe care o face în fiecare zi, fiecare lucru nou pe care-l face e un prilej de bucurie! – WELCOME !Bine-ai venit acasă, în România, dragă Mihăiță! Și… DĂȘTEPTAAAREA!

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: