Vasile Grigorovici

Un preot vrednic de laudă

Dintre cei uitați pe nedrept, care, trăind, și-au depășit condiția de modest preot de țară, ne-am gândit că ar fi bine, cu dreptate și pe merit, să-l scoatem din negura timpului pe cel care a fost preotul Vasile Grigorovici, slujitor o jumătate de secol (1801-1848) la biserica din Mitocul Dragomirnei. Nu-i știm nici locul, poate chiar în Mitocul Dragomirnei, nici data naș-terii, nici, cu precizie, anul trecerii la cele veșnice. Știm că, începând cu anul 1801, Vasile Grigorovici semna actele parohiei din Mitoc, așa că trebuie să se fi născut pe la 1775, dată care este foarte aproape de cea reală, socotind că pe la 25-26 de ani a fost hirotonit și i s-a dat o parohie sau a obținut-o prin concurs, după cum era practica introdusă de noii stăpânitori. Care era pregătirea preotului Vasile Grigorovici? Ce școală a urmat și pe unde a învățat? Vasile Grigorovici trebuie să fi urmat una din formele învățământului elementar, chiar poate Școala germană din Suceava, după care, în mod obligatoriu, a urmat Școala Clericală (Teologică), întemeiată în 1786, la Suceava.
 

Durata la Școala Clericală era de 3 ani. Lipsa unei învățături la școli mai înalte a fost suplinită de su-fletul lui mare, de dăruirea cu care și-a îndeplinit misiunea de păstor de suflete, de con-știința că este înzestrat cu harul de a face binele, fără a aștepta o răsplată bineme-ritată. Dacă n-a știut mult și multe, a știut în schimb să fie darnic cu puținul care-l avea și să facă lucrare de adevărat slujitor al lui Dumnezeu. Dacă ne gândim că în jumătate de veac, cât a slujit la biserica din Mitocul Dragomirnei, nu s-a certat cu poporenii, că nu a fost reclamat, certat, pedepsit, retrogradat, mutat disciplinar, așa cum s-a întâmplat, din păcate, cu mulți slujitori ai altarului, trebuie să admitem că a fost un om cumpătat, cu simțul măsurii, cu frica și inspirația lui Dumnezeu și că a lăsat, de multe ori, să treacă de la el, numai bine să fie. Slujirea lui dreaptă și înăl-țătoare nu s-a datorat fricii de mai marii zilei, nici duhov-nicești, nici politicești, deși grele și aspre erau poruncile și pedepsele, ci pentru că era sincer în a crede că prin el se înfăptuiește voința și lucrarea lui Dumnezeu asupra oamenilor din parohia sa. Pe părintele Vasile Grigo-rovici îl cunoaștem din con-dicile nașterilor, cununiilor și morților, din protocoale și rapoarte ca pe un vrednic și de folos slujitor la toate as-cultările și poruncile. De la el știm evoluția populației sa-tului, evenimentele petrecute, zbaterile și zbuciumul sufle-tesc, când, după prea mare insistență la Consistoriu, s-a ales și cu observații severe, că, adică, nu-i vin toți poporenii la biserică, că nu toți se spo-vedesc și altele, deși el nu ceruse decât ca Fondul Bise-ricesc să-i dea ceea ce se cuvenea de drept. Cât de apreciat și respectat era preotul Vasile Grigo-rovici de credincioșii din Mitoc aflăm dintr-o cerere a acestora către Consistoriul din Cernăuți, ca să le aducă preotul lor înapoi de acolo un-de îl mutaseră, la Mahala, lân-gă Cernăuți. Așa era obiceiul atunci: chiar dacă erai găsit „în bună stare” la controale și te înțelegeai cu oamenii, cu vornicul satului și consiliul local, puteai fi mutat la altă parohie, fără să ți se dea nici un fel de explicație. În răspunsul dat de Consistoriu la cererea mitocenilor, în care preotul Vasile Grigorovici este numit, după practica timpu-lui, și Atanasievici, se zice, din Cernăuți, la 30 iunie / 12 iulie 1811: „ca să se întoarcă și să se așeze înapoi, după împreună învoirea sa iarăși la parohie… în Mitocul Dragomirnei, statornic paroh bisericii și parohiei acesteia precum dintru începutul așezării sale au fost și prin această întoarsă așezare și întărire iarăși au rămas parohia Mahala deschisă…”. S-a distins printr-o purtare plină de bună credință, de în-țelegere superioară a locului și rolului său în sat și, de a-ceea, el nu a făcut parte dintre cei care, nu puțini, „prici-nuiesc necazuri cinului preo-țesc”. A respectat cu sfințenie porunca episcopului Eugen Hacman: „preoții să se fereas-că de urâta beție”, și nu s-a amestecat cu țăranii prin crâș-me, nici nu a aruncat vorbe proaste și deșarte. Dimpo-trivă, preotul Vasile Grigo-rovici a urmat îndemnul de a citi, de a aduna cărți – „un preot fără cărți e ca un ostaș fără armă!” -, a știut limba latină, germană și mai ales „moldovenească”, limba ro-mână. Ca să întregim portretul a-cestui veșnic de amintire preot, vom spune că s-a stră-duit și a reușit numai în trei ani, 1820-1823, să înalțe, cu banii Fondului bisericesc și ai poporenilor, biserică nouă, din piatră și cărămidă, care, după multe reparații, mai este și astăzi locaș de cult cre-dincioșilor din Mitocul Dra-gomirnei. Biserica „ctitorită” de preotul Vasile Grigorovici a fost sfințită în 1823 și a folosit, probabil, obiecte de cult de la vechea biserică. Sub stăpânirea habsburgică nu se putea zidi o biserică, o casă parohială, fără să se țină seama de un „stas” aprobat printr-o patentă imperială, și cum fiecare biserică avea un patron, care, de regulă, era stăpânul locului, la Mitocul Dragomirnei patron era însuși Împăratul de la Viena. Așa se explică faptul că cele 3 biserici din Mitocul Dragomirnei (or-todoxă, catolică și luterană) sunt construite după același plan: turla deasupra intrării și interiorul tip hală. Dând un bun exemplu enoriașilor, preotul Vasile Grigorovici a contribuit la înzestrarea bisericii: „cruci de lemn sta-tornice pe pristol zugrăvite și suflate cu aur, prețul 20 de florini, și alte obiecte de cult în valoare de 15 florini”, fiind urmat de enoriașul Vasile Ioachimciuc, care a donat un policandru, și de văduva Nastasia, care a înzestrat biserica cu un prapor. De atâta râvnă și prea cinstită purtare au trebuit să țină seama, până la urmă, și cei care controlau activitatea preoților, și nu este de mirare că în protocolul semnat de protopopul Filip Ierimievici, la 24 octombrie 1830, i se face un portret luminos: „După arătarea vornicului și epi-tropilor și a altor locuitori și după cum s-au aflat la această revizie, purtarea acestui pa-roh este bună și cu sârguință se silește a împlini toate sluj-bele păstoriei sale și este vred-nic de laudă”. După apre-cierea protopopului, a venit și lauda episcopului Eugen Hacman, care, se știe, era zgârcit în aprecieri, fiind el, cu toate păcatele lui, un om exigent. Printr-o circulară semnată de „Evghenie episcop”, la 1/13 februarie 1839, se spune: „…parohul de la Mitocul Dragomirnei, Vasile Grigorovici (și cel de la Băișești), precum cu viața lor cea fără de prihană așa și cu împlenirea datoriilor chemă-rii preoțești spre bună pildă și îndreptar altora s-au arătat. Deci pentru a lor cinste unui preot de tot potrivită, …voim cu totul a le da lor cuviin-cioasă laudă, și-i facem pre dânșii ca pe unii vrednici păstori de suflete în tot pro-toprezviteriatul Sucevei cunoscuți”. Apoi, pe la 20 mai 1848, aflăm că părintele Grigorovici nu mai boteza. În protocolul încheiat în luna august 1848 se arată că „parohul Vasile Grigorovici se poartă foarte bine, numai cu totul a slăbit de bătrânețe și nu mai este în stare a păstori poporul, din care pricină să i se dea ajutor pre Gheorghe Lumicovici”. Nu știm cât a mai trăit preotul Vasile Grigorovici după a-ceastă dată, dar, după câte a făcut, apucând el să vadă și eliberarea țăranilor din ser-vituțile feudale prin Revoluția de la 1848-1849, putea fi mulțumit. S-a mutat fericit la cele veșnice pe la 1850. ION CERNAT, Vama

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: