Cum Lenin și-a băgat… picioarele în comunism

Uite, s-a adunat, acolo, vreun pol de anișori de când s-a mutat la Domnul cel mai mare viorist al Bucovinei: Alexandru Bidirel. De trei ani (buni!) încoace, alt mare muzician (pre numele & renumele său), George Sârbu, nu prididește, anual, întru a-i slăvi memoria. Astfel că, acu’ duminică (20 Brumar), la Casa de Cultură a Sucevei, vom avea evenimentul de profil: festival&concurs închinat ilustrului lăutar (cu participare din câteva județe, nume… sonore etc.). Fii pe-aproape! Peste ani vei fi fericit c-ai mai apucat vedea și asculta pe cei mai străluciți vioriști din areal (Mucia din Bilca ori Lungoci de pe la Horodnic, printre alții). Duminică, prin dricul amiezii…

 

> De ce a fost ciuma de comunism atât de scârboasă și urâcioasă, ăăă?! D’aia! Din cauza cotoaielor lu’ Lenin! Cum auziși, cum citiși!? Că uite ce spune un savant bazat din India, două puncte, citez: Lenin a suferit întotdeauna datorită faptului că avea picioarele foarte scurte. Corpul său era disproporționat: bustul îi era foarte mare, însă picioarele îi erau foarte scurte. Acest lucru îl menținea într-o stare permanentă de nervozitate. Numai dacă te uitai la picioarele sale, imediat începea să se înfurie. El obișnuia să șadă pe un scaun atât de mare, încât picioarele să nu îi atingă pământul, astfel nimeni nu putea gândi că el avea picioarele scurte. Să fii dictatorul celei mai mari țări din lume și totuși să te simți inferior pentru că ai picioarele scurte! O stupiditate! Asta cam așa-i. Da’ las că Roman Petrică al nost n-a fost nici dictator și nici nu s-a sinchisit macho-premierul prea mult că nu prea avea… gâți! N-avea el gât, da’… gât făcea!? L-am văzut, acu șapte ani, pe Vladimir în mausoleul de la Kremlin. M-am perindat pe-acoalea în două ture, prin flancurile puhoiului de lume din toată lumea. Mirarea mea cea mai mare (pe care o port de-atunci) e un detaliu, poate banal: mâna cea dreaptă a ilustrisimului sinistru mort e strânsă în pumn. Nu și stânga. Probabil s-o fi dezmeticit după moarte. Și indică… kalea cea dreaptă: adică dreapta, firește. Pumn virtual și-ntins parcă a perpetuă amenințare! Las’ că v-arăt eu!, parcă ar voi a spune. Și uite-așa (și altfel) și mai ales prin tălâmbe tranșee totalitare, Magistrul Roșu a puit droaie și duium de dictatori posteriori. Așa cum unghiile & părul mai cresc și după ce personagiul o mierlește și dă în primire, așa și moștenirea funestă a Maestrului avea să mai prăsească la greu, încă îndeluuungă vreme, atâta amar de istorie monstruoasă… Feri Doamne! > Avem mină de sare la Cacica, ai văzut – ai fost, cu bisericuță și teren de volei înlăuntru. Ei bine, aflu că, la ucraineni, asemenea… locante au fost convertite, c-un gheșeft bun pecuniar, în locante de hodină & tratament, cu vădite virtuți terapeutice. Hm, nașpa trebușoară! De câte ori am treabă la doctori, rar e vreunul care să nu-mi zică „scoate sarea!” > D’aia, eu merg tujur pe mâna amicilor mei, mai treziți, mai iluminați și mai iubitori ca mine: Dumnezeu însuși a așezat în sufletul creaturilor sale un sentiment de insatisfacție și de neîndestulare, iar această lipsă nu va putea fi satisfăcută din plin decât în ziua în care ele vor reuși să se unească cu El. Până când nu vom realiza această fuziune, ele vor căuta, vor experimenta, crezând de fiecare dată că obțin ceea ce doresc; dar vor rămâne mereu deziluzionate, dezamăgite. În realitate, acest sentiment de decepție nu este atât de rău, pentru că el îi împinge mereu pe oameni să înainteze, căutând fără încetare…