Icoana – memorie vie și apel la comuniunea dintre confesiuni

„Icoana este o creație a Bisericii în rugăciune și contemplație”. Fiind creație a întregii Biserici, icoana este un patrimoniu comun al tuturor creștinilor, patrimoniu pe care unii l-au păstrat cu sfințenie, nepierzând nimic din adevărata ei valoare, iar alții au renunțat de-a lungul timpului la el. Drumul de la Biserica întreagă, care cinstește sfintele icoane, până la fragmentarea de astăzi dintre creștini este atât istoria Bisericii, cât și istoria icoanei. Privită în evoluția sa temporală, icoana stă mărturie a evoluției diferitelor învățături străine de adevărul revelat. În primul mileniu creștin, arta iconografică, atât cea orientală, cât și cea occidentală, erau asemănătoare în încercarea lor de a reda dimensiunea escatologică și pnevmatologică a credinței în Fiul Lui Dumnezeu Cel Întrupat și a comuniunii ecleziale cu El. Dar, după Schismă, și în special după Sinodul de la Trident, iconografia occidentală, expresie a teologiei occidentale tributare filosofiei antice și unei viziuni strict juridice asupra credinței, s-a îndepărtat profund de adevărata menire a ei: de a fi un adevărat eveniment pascal (Paște – PESHA în limba ebraică înseamnă „trecere”), de a ne face trecerea de la nivelul Creației la nivelul Împărăției cerurilor.
 

„Când, ruptă de ramurile sale greacă, slavă, germană și anglo-saxonă, Roma a ajuns să considere arta ieșită din Renaștere, păgână și naturalistă, drept model de artă creștină, a fost o condamnare la moarte, cu amânare desigur, a artei sacre”. Viziunea artiștilor renascentiști asupra realității înconjurătoare era complet diferită de cea a adevăraților iconografi. Artistul renascentist era exponentul străvechii arte greco-romane, care și-a găsit în Evul Mediu un puternic ecou, pe când iconograful autentic era mărturisi-torul prin culori a Tainei Lui Hristos Cel Întrupat. Sfântul Grigorie de Nazians (mort în 309) „socotește iconograful drept cel mai bun învățător în creștinism. Înainte de a fi pictor, iconograful este teolog în sensul cel mai puternic al cuvântului. Adevărata sa atitudine se inspiră din Sfântul Ioan Înaintemergătorul care se micșorează pe sine ca să se afirme Hristos”. În icoanele renascentiste, ca de altfel și în statui, trupurile rămân naturale (dar natură decă-zută, păcătoasă), formele fizice fiind foarte evidente, iar modul cum sunt reproduse contribuie la „valoarea” tabloului. Forma fizică atât de naturală, de carnală, inhibă, ucide latura spirituală, sfințenia trupului. Icoana occidentală pictată în stil re-nascentist nu este nimic altceva decât arta profană cu temă religioasă, și în nici un caz o mărturie a Tainei Întrupării Lui Hris-tos. Dar, astăzi, asistăm la redescoperirea semnificației și importanței icoanei în spiritualitatea creștină occidentală, catolică și protestantă, iar această redescoperire nu poate duce decât spre refacerea Bisericii nedespărțite și spre asimilarea învăță-turii Sinoadelor Ecumenice, a căror sinteză hristologică și pnevmatologică pune bazele adevăratei iconografii. Dacă era o vreme când Bise-rica s-a luptat pentru icoane, astăzi icoanele se luptă pentru Biserică, pentru unitatea ei. I-coana nu aparține ortodocșilor, chiar dacă noi am știut să o păstrăm autentică, ea aparține tuturor creștinilor, care, toți, au datoria să redescopere adevărata învățătură a Bisericii sau să o purifice de adaosurile care nu-și găsesc fundament în adevărul revelat. Astăzi este timpul ca Occidentul să se Orienteze, iar Orientul să se re-Orienteze. Doi oameni care se roagă nu se vor certa niciodată, indiferent de confesiunea din care fac parte; două Biserici care, urmând exemplul Mântuitorului, se vor ruga sincer pentru unitatea lor, nu se vor mai separa, ci se vor uni spre a lăuda împreună pe Dumnezeu în „duh și adevăr”, iar icoana este cea care îndeamnă veșnic la rugăciune, la adevărata rugăciune, pentru că în icoana autentică se realizează sinteza dintre lex credendi, lex orandi și lex vivendi. Astfel, taina icoanei este in-clusă în taina comuniunii, iar redescoperirea icoanei, a reali-tății ei teofanice, în cercurile ecumenice nu înseamnă decât o întoarcere la izvoare, o întoarce-re spre Biserica primară, unită, dar nu în sensul negării prezentului, a unui fundamentalism tradiționalist care nu lasă loc evoluției, ci în sensul redescoperirii adevărului istoric, ca prin adevărul istoric să ajungem la Hristos – Adevărul Suprem. Pentru că a fost patrimoniu comun de-a lungul primului mileniu, dinainte de marea schismă, icoana poate servi drept patrimoniu comun și în prezent, pentru că este fereastră către Împărăția Lui Dumnezeu, Dumnezeul comuniunii. Icoana cheamă azi la comuniune după chipul comuniunii treimice, pentru că este un eveniment eclesial și liturgic, icoana invită la adunare în Biserica Lui Hristos Cel răstignit și înviat, pentru că icoana își are fundamentul în iubirea Lui Hristos dăruită oamenilor, icoana îndeamnă la iubire și la jertfă, la sfințenie. Toate acestea fac ca icoana să fie astăzi un strigăt puternic care să ceară sfințenie, iubire și unitate. Pr. VASILE FLORIN FLORESCU, Parohia Frasin

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: