„Mi-e rușine să spun că sunt româncă”, mi-a replicat, zilele trecute, o cunoștință stabilită în Italia. În altă ordine de idei, am trăit ca să o aud și pe asta. Cunoștința mea s-a stabilit în Torino, localitate în care locurile de muncă pentru români devin aproape inaccesibile din pricina dezamăgirilor pe care străinii trebuie să le suporte, dezamăgiri venite, firește, de la conaționalii noștri. Am întrebat-o pe cunoștința mea dacă la Torino curge apă caldă toată ziua, iar ea mi-a răspuns râzând în hohote. ”Halal întrebare mi-ai pus…” Uitase, dumneaei, cum împreună țineam graficul băilor fierbinți, se clasifica, firește, în rândul celor cu memoria scurtă.
Mălina Anițoaei
E adevărat, uneori, trei sau patru ani pot însemna cât o viață. ”In Italia poți să găsești ce vrei, dacă vrei o cafea, o ai la orice oră, dacă vrei blugi, îi poți cumpăra oricând, dacă vrei un parfum ți-l poți cumpăra”. M-am uitat și eu, lung de tot, la distinsa mea interlocutoare și m-am tot întrebat ce otravă îi poate înnebuni pe români. De câte ori mă întâlnesc întâmplător cu un prieten plecat undeva, departe, am impresia că regăsesc o păpușă falsă de cârpă. De aceea eu plec adesea la Cernăuți. Abia acolo, absurd, România mai este la ea acasă…
Comentarii