Exercițiu de morală

Răul și păcatul

În toate timpurile istorice, omul, ca supremă creație a lui Dumnezeu, dar și ca moștenitor al păcatului originar, s-a confruntat cu nenumărate și diferite neajunsuri, neîmpliniri, speranțe trunchiate, dar și cu maladii sau dezastre. Toate au dus, și din păcate mai duc, spre o cauzalitate de multe ori îndoielnică. În morala, gândirea și concepțiile actuale găsim vagi încercări de a căuta, pe lângă o ieșire socială, materialistă, momen-tană, scuzabilă, o refacere a răvășirilor prin care răul, păcatul își fac tot mai mult loc în preocupările omului modern, veșnic în căutarea unei proprii autodepășiri, plin de sine, dar tot mai neajutorat și neputincios, tentat să se întrebe, retoric, însă mai adesea răzbunător, de ce Dumnezeu îngăduie răul, boala sau dezastrul?
 

Răspunsul moral, prim, dar uneori prea stânjenitor, îl putem găsi în problematica răului, a obrăzniciei spiritului răzvrătit. În esență, răul se leagă de problema libertății. În abordarea acesteia, se impune o constatare. Problema ră-ului o găsim actuală în fiecare epocă, marcată și de rău, care, în situații personale și comunitare, îl însoțește pe om pas cu pas, răul fiind o realitate pe care o găsim în fiecare inimă, în fiecare dintre noi. Încercările de a înțelege răul s-au succedat mereu învățăturii creștine, care a avut, de fiecare dată, același răspuns: igno-rarea răului și a păcatului, însoțită de o răvășire a prezenței lui Dum-nezeu în noi, duce la suferință. Astăzi, datorită secularizării, în-vățătura creștină a pierdut impactul socio-cultural. S-a trecut la o cedare a luptei omului cu păcatul, cu răul. Pierzându-se această semnificație, păcatul a devenit o realitate relativă. Umanismul modern a distrus noțiu-nea creștină de păcat și a introdus ideologia conform căreia răul, pă-catul sunt expresii ale unei tradiții alienate, represive, retrograde. O-mul, dorind să se depășească pe sine, s-a emancipat pe râul de principii, de tradiții, de neam, de gândirea creștină și de instituțiile sale. El afirmă că a devenit major, adult și pretinde că este responsabil de el și de acțiunile sale, înlocuind cu știre rolul Bisericii cu alte instituții co-munitar-statale sau personale. Duhovnicul nu-și mai găsește locul în viața omului plin de eu și de ra-țiune, fiind mult prea ușor înlocuit de psiholog sau psihiatru. Paradoxal, același om, când întâlnește răul, nenorocirea sau dezastrul, nu poate să-i dea o soluție, căutând scuze materiale diverse, ajungând până la judecarea voii lui Dumnezeu sau revoltându-se contra învățăturilor creștine, pe care, până atunci, le-a mascat sau ignorat. Științele umaniste, în speță psi-hologia, definesc răul folosindu-se de o terminologie nouă. Răul nu mai este păcat, ci o maladie, care poate să cuprindă mai multe dimensiuni ale vieții individului. De aici o primă observație: maladia mentală, obser-vată de psihologi și psihiatri, ar fi un dezechilibru al unei sănătăți psiholo-gice, care, la rândul ei, este la o fron-tieră imprecisă cu maladia, iar să-nătatea este o stare de echilibru pre-cară, fragilă, noi fiind, mai mult sau mai puțin, candidați la nevroze sau depresii, care sunt o dimensiune principală a experienței răului în noi și care evidențiază sentimentul de culpabilitate. Astfel, răul psihologic ajunge la un fatalism radical, peri-culos, iar tratamentul este, de fapt, o dezvinovățire a individului, de la sub-conștient la conștient, o îndepărtare a unei angoase, pomenită prea des de întemeietorul psihanalizei, Sig-mund Freud. De aici, răul se prezintă ca un destin impus individului, independent de voința sa și că el nu-și are originea în centrul responsa-bilităților sale. Neliniștea lui se in-serează în această dialectică, răul ca destin și răul ca vinovăție personală. Pe de altă parte, sociologia de azi are o concepție dominantă, afirmând că izvorul răului se află și în ordinea socială, actualizând învățătura lui J.J. Rousseau, conform căreia omul este bun de la natură, dar societatea este rea și vinovată. Experiența ne arată că răul din om, ca individ, este mai rău ca răul social. Umanismul atroce, fie el și con-densat în studii științifice, constată dar nu rezolvă, evaluează, diagnosti-chează, dar nu tratează. Sub lumina hristică, omul nu trebuie să fie pasiv în apariția răului, ci el are datoria să-și clarifice ferm, la timp și constant, situația și locul în relația sa cu sinele, cu aproapele și cu Dumnezeu, nu în ultimul rând. Cauza răului, a proble-melor majore sau minore, fie ele boli, catastrofe sau dezastre, nu se poate rezuma în tratarea răului social, dar nu stă nici în răul individual, în instinctele sale, ci originea tuturor relelor, a răului în sine stă în căderea originară a omului din har, pornind de la păcatul originar, dar nu legat de creștinism și de Biserică. Răul, ororile, suferințele sunt consecințe ale acestei căderi. Astăzi, noțiunea de păcat este rău înțeleasă sau uitată. Pervertirea sensului are mai multe cauze, pornind de la neînțelegerea li-bertății umane. Omul modern se lup-tă pentru libertate, dar ce înseamnă libertatea, el nu știe. Alături stă deis-mul vieții creștine, printr-o exclude-re a lui Dumnezeu din creație, o schizofrenie a conștiinței personale și colective. Se ajunge astfel la acea singurătate, din păcate, prea mult pomenită de semenii noștri, căci, în fond, omul fără Dumnezeu este nespus de singur, iar acolo unde nu este Dumnezeu nu mai există nici omul adevărat. Printre multele manifestări ale răului, teologul Pavel Evdokimov discerne trei aspecte simptomatice: parazitismul, impostura și parodia. Răutatea trăiește ca parazit pe făptura creată de Dumnezeu, formând o ex-crescență monstruoasă, o floare de-monică. Impostor, el poftește la atri-butele divine, substituie egalitatea asemănării: Veți fi la fel cu Dumne-zeu, egali Lui. În sfârșit, înșelător, invidios, el parodiază pe Creator și construiește propria lui împărăție fără de Dumnezeu, imitație cu semn și sens inversat. De aceea, pentru a reface stabilitatea, a reactualiza binele, este necesară o reactualizare a poziției noastre față de păcat, față de rău, o revenire la concepțiile și învățăturile biblice. Filozofii n-au reușit niciodată să elucideze proble-ma răului, ei l-au complicat și l-au încețoșat și mai mult. Scripturile nu fac filozofie, Biblia nu vede în rău o simplă lipsă a binelui și a perfecțiu-nii, o neîmplinire, ci o libertate eșu-ată și devenită o rea-voință. Păcatul îndepărtează pe om de la scopul pentru care a fost creat, ebraicul hatat exprimând o relație nedreaptă între om și Dumnezeu și între om și om. El este o revoltă, o răzvrătire descrisă des în Vechiul Testament și prin cuvântul amartia, care desem-nează orientarea voinței omului spre un scop străin lui Dumnezeu. În Epistolele auliene, denumirea de păcat, cu origine în latinescul paca-tum, are un sens larg, dobândit din sensul moral-religios al cărții Face-rea, unde păcatul definește neascul-tarea de Dumnezeu, fiind o ofensă adusă Lui și aproapelui, o infidelitate față de legământul lui Dumnezeu cu omul. Păcatul poate să fie identic și cu cuvântul adulter, care exprimă o relație între membrii unei familii, un eșec al iubirii, al familiei, al normali-tății. În Noul Testament, păcatul este și o dezordine a voinței umane, ac-centuându-se pe distrugerea omului și având un aspect interior. Mântuito-rul Iisus Hristos definește păcatul, alăturat de ceea ce se petrece în inima omului, în sanctuarul său tainic, cu expresia inima rea. Sfântul Pavel definește păcatul ca fiind o robie spi-rituală din care nu ne putem elibera decât cu harul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră păcatul neascultare, Sf. Vasile cel Mare, o separare de Dumnezeu, iar Sf. Ioan Damaschin, ca fiind o îndepărtare voluntară la ceea ce este împotriva naturii. O definiție clasică o găsim și la Fericitul Augustin: păcatul este o faptă, un cuvânt sau un gând în-dreptat împotriva legii veșnice care este identică cu voința lui Dumne-zeu, care poruncește păstrarea ordinii naturale. Definiția a fost preluată de Toma d‘Aquino și de scolastici, fiind actualizată și de părintele Stăniloaie, de A. Mironescu, de H. Andrustos, de C. Yannaras ș.a. Se fundamentează decisiv astfel concepția biblică despre rău și păcat și care implică relația calitativă a omului cu Dumnezeu. Spre a concluziona, majoritatea cercetătorilor recunosc faptul că foarte multe dintre problemele morale și spirituale, inclusiv cele ce privesc răul și păcatul, cu care se con-fruntă omul de astăzi, nu constituite o noutate. Dimpotrivă, ele au existat din momentul căderii omului în păcat și probabil vor însoți omul până la sfârșitul istoriei. Totuși, în socie-tatea modernă, aceste probleme delicate au un specific aparte, pe care trebuie să le înțelegem, dacă dorim să inspirăm o cale de înnoire morală și spirituală, atât de necesară, o cale de a-L accepta pe Dumnezeu în so-cotelile noastre, calea unică prin care binele învinge răul, virtutea stârpește păcatul, iar frumosul umbrește urâ-tul. În sfârșit, vom preciza că în so-cietatea modernă actuală există o tensiune acută între morala tradițio-nală creștină și morala post-tradițio-nală seculară. Într-o societate tradi-țională, toate instituțiile care se ocu-pă de problemele omului condamnă aceleași vicii și patimi și încurajează aceleași virtuți. Societatea post-tradițională de azi în schimb este greu de definit, dar am putea-o cali-fica ca fiind o consecință a destră-mării valorilor morale tradiționale, care pot fi acceptate sau nu, după bunul plac al fiecăruia. Încălcarea acestor relații, în care răul nu mai este rău, păcatul nu mai este păcat, prin voință liberă, individuală sau colectivă a omului, a adus și aduce consecințe catastrofale asupra omu-lui și a comunității. Preot ILIE RUSU, Ciocănești

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: