Despre sărbători

1. Ce sunt sărbătorile? Cuvântul sărbătoare (eurth, feria, festum, festivitas, solemnitas, slavo-rus = prazdnic) este de origine latină (servatoria, de la servo – are, a păstra, a conserva, a respecta). În înțeles creștin-ortodox, numim sărbători acele zile liturgice mai importante din cursul anului bisericesc, care sunt închinate comemorării faptelor sau momentelor de căpetenie din istoria mântuirii (ca, de exemplu, Nașterea Domnului, Învierea Sa etc.) și a principalelor persoane sfinte (Mântuitorul, Sfinții cei mai venerați de credincioși, ca, de exemplu, Sf. Nicolae ș.a.).
 

În viața religioasă a credincioșilor din enorii, zilele de sărbătoare se deosebesc de restul zilelor anului (zilele de rând sau lucrătoare), mai întâi prin aceea că, în biserici, se oficiază serviciul divin, la care credincioșii iau parte, prăznuind astfel, adică cinstind și comemorând evenimentul sau sfântul sărbătorit; în al doilea rând, prin repaus sau odihnă, adică prin întreruperea lucrului, a ocupațiilor și a îndelet-nicirilor obișnuite din celelal-te zile și prin înlocuirea lor cu activități ori preocupări de natură religioasă, spirituală. În mănăstiri, unde serviciul divin se săvârșește zilnic, sărbătorile se deosebesc prin aceea că slujbele bisericești din zilele respective se oficiază mai pe larg și mai solemn decât cele din restul zilelor. În calendarul bisericesc de perete (ca și în sinaxarele din cărțile de slujbă), zilele de sărbătoare se pot identifica ușor, fiind scrise de obicei cu roșu și indicate prin anumite semne tipiconale (de obicei, o cruce roșie, simplă, ori urmată de o paranteză). 2. Vechimea și universalitatea sărbătorilor Instituția sărbătorilor urcă până la originile omenirii reli-gioase; sărbătorile fac parte din formele sociale ale vieții religioase la toate popoarele. Ele au fost instituite din nevoia firească pe care au simțit-o oamenii de a evada din când în când din făgașul obișnuit al vieții și preocupărilor de toate zilele, pentru a se dedica mai intens preocupărilor religioase, îndeplinindu-și datoriile tradiționale sau legale față de suflet și față de divinitate. În toate religiile există sărbători, adică zile anume consacrate cultului public al divinităților respective. Evreii aveau, de exemplu, în afară de sabatul sau sărbătoarea săptămânală, sărbători anuale, ca cea a Paștilor, a Cincizecimii, a Corturilor, a împăcării sau Curățirii, Purim ș.a.m.d.; toate aminteau de fapte importante din istoria lor religioasă și politică. Alte popoare din antichitate aveau, de asemenea, sărbătorile lor fixe sau mobile, dintre care unele cu caracter naturist (neomeniile sau lunile noi, începutul anului), altele cu caracter agrar sau câmpenesc (în legătură cu echinocțiile și solstițiile), altele cu caracter istoric-social (aniversări sau comemorări ale unor evenimente triste ori fericite din viața publică), altele cu caracter privat sau familial (cultul Larilor sau al strămoșilor, Manes, la romani). Imperiul Roman, în cadrul căruia s-a născut Creștinismul, avea sărbătorile sale (feriae), adică zile anume consacrate cultului public al zeilor și deosebite de cele comune, prin întreruperea sau suspendarea activității obișnuite, prin frecventarea altarelor și a templelor zeilor și prin îndeplinirea ceremoniilor rituale îndătinate etc.; unele erau sărbători private (cu caracter familial), altele publice (ale statului sau legale). Nu e deci de mirare că și religia creștină și-a avut, încă de la început, sărbătorile sale. Acestea s-au format după dublul model: ebraic și greco-roman, pe care îl oferea mediul ambiant în care a apărut și s-a dezvoltat Creștinismul. Ele au apărut ca o formă necesară de manifestare a cultului public al religiei celei noi, adică de adunare a credincioșilor în jurul altarelor și al clerului, ca o comunitate însuflețită de aceleași credințe, idealuri și sentimente religioase, deci ca Biserică, în sensul ei spiritual și social, de instituție sau obște a credincioșilor. 3. Instituirea sărbătorilor creștine La început, creștinii recrutați dintre iudei, care alcătuiau majoritatea primei comunități din Ierusalim, continuau să respecte sărbătorile iudaice, cu care fuseseră obișnuiți, așa cum făceau și Sfinții Apostoli (vezi, de exemplu, Fapte 2:1; 20:16 ș.a.). De aceea, cele mai vechi sărbători creștine apar ca prelungiri (într-un nou spirit) ale celor mai mari sărbători iudaice, pe lângă care ele se juxtapun la început, cu care coexistă o bună bucată de vreme și pe care apoi le înlocuiesc definitiv. Acestea sunt: Duminica (în locul sabatului iudaic), Paștile și Rusaliile (în locul celor două mari sărbători iudaice corespunzătoare, din lunile întâi și a treia ale calendarului evreiesc: Pascha și Cincizecimea). De fapt, cele două din urmă nu sunt în calendarul creștin decât cele mai importante duminici din cursul anului. Aceste trei sărbători sunt singurele sărbători creștine cu caracter general din primele trei secole. Abia în cursul secolului III, apare sporadic, după opinia majorității istoricilor, cel de-al treilea praznic împărătesc, adică sărbătoarea Epifaniei sau Teofaniei, o sărbătoare comună a Nașterii sau întrupării Dom-nului și în același timp a Botezului Său. Dar încă din sec. II, calendarul creștin începe să se îmbogă-țească printr-o nouă serie de sărbători prilejuite de persecuțiile religioase: cele ale Sfinților Martiri și Mărturisitori (memoriae, genJelia, natales, natalitia), la care se adăugară zilele de înmormântare ale episcopilor (depositiones). Cu caracter local la început, acestea sunt și cele dintâi sărbători de origine pur creștină; una dintre cele mai vechi menționate în documente este, de exemplu, cea a Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei, inaugurată îndată după moartea lui (+155). Încetarea persecuțiilor, favorizând libera dezvoltare a cultului creștin în general, a înlesnit și apariția unor noi și mărețe sărbători, care se înmulțesc treptat din sec. IV înainte, începând cu cele ale Mântuitorului și ale Sfintei Cruci, aproape toate de origine palestiniană. De pe la sfârșitul secolului IV înainte, apar în documente și cele mai vechi sărbători ale Maicii Domnului (Bunavestire și Adormirea), ale Sfinților îngeri (acestea sunt menționate sporadic mult mai devreme), ale sfinților mai importanți din Vechiul și din Noul Testament, precum și ale unor evenimente mai importante din istoria Bisericii. Secolul următor a adus mai ales înmulțirea sărbătorilor Maicii Domnului (în Răsărit: Nașterea și Intrarea în biserică) și ale sfinților pustnici, călugări și asceți din secolele IV-V. Cu excepția celor trei mari sărbători creștine din epoca apostolică (Duminica, Paștile și Cincizecimea), toate celelalte sărbători au avut la început caracter local. Multe dintre ele au fost la origine aniversări anuale ale zilei sfințirii (inaugurării sau târnosirii) unor biserici închinate sfinților sau evenimen-telor respective, cum este cazul cu sărbătoarea ortodoxă a înăl-țării Sfintei Cruci, de la 14 septembrie, sau cu sărbătorile Sfinților îngeri. Secolul IV a adus generalizarea, în toată lumea creștină sau în cele mai multe din Bisericile locale, a unor sărbători cu ca-racter local până atunci. În această vreme, au avut loc influențe și schimburi reciproce între Răsărit și Apus sau între diversele Biserici locale, ceea ce a dus la răspândirea unor sărbători locale și transformarea lor din sărbători locale sau regionale, în sărbători universale ale Bisericii. Pentru schimburile acestea reciproce e grăitor îndeosebi cazul celor două mari sărbători ale Mântuitorului: Nașterea și Botezul. Nu mai puțin a ajutat la această generalizare și transportarea sfintelor moaște de martiri și împărțirea lor între diferite comunități, precum și pelerinajele la mormintele lor și la Locurile Sfinte, care au luat un mare avânt încă din vremea lui Constantin cel Mare. Lăsând la o parte sărbătorile Mântuitorului și pe cele ale Maicii Domnului, cele dintâi sărbători ale sfinților, care au căpătat extensiune generală în întreaga Biserică, sunt cele ale Sfântului Ioan Botezătorul (de origine palestiniană, importate de Apus din sec. V înainte), ale Sfinților Apostoli Petru și Pavel (de origine apuseană, la Roma, în sec. IV) și cea a Sfântului Mucenic Ștefan (de origine ierusalimiteană, sec. IV). S-au notat, de asemenea, în calendare și zilele aflării, transportării sau depunerii moaștelor de sfinți în diferite biserici, zile care au devenit la rândul lor sărbători locale (ca, de exemplu, Aducerea Moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur la Constantinopol, la 27 ianuarie). Apariția de noi sărbători și deci înmulțirea treptată a numă-rului sărbătorilor au adus la dispariția unora mai vechi, cu ca-racter local și legate de unele evenimente trecute sau de monumente dispărute cu timpul, cum e cazul aniversării sfințirii Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, la 13 septembrie, care, spre sfârșitul secolului IV, se serba cu mare solemnitate timp de opt zile, dar care apoi a dispărut, luându-i locul noua sărbătoare a înălțării Sfintei Cruci, de la 14 septembrie. Așadar, până prin sec. VI, calendarul creștin este aproape definitiv format în ceea ce privește sărbătorile mari de peste an, care până în această vreme apar aproape toate și sunt sărbătorite mai pretutindeni, îndeosebi în Răsărit. El s-a format la început sub influența celui iudaic, apoi reprezintă o dezvoltare proprie a vieții religioase creștine. Calendarul păgân n-a exercitat decât cel mult o influență indirectă asupra celui creștin. N-a fost adoptată în creștinism nici o sărbătoare păgână, chiar dacă se constată unele coincidențe de date, întâmplătoare sau intenționate, între unele sărbători creștine cu date fixe și cele păgâne, pe care acestea le-au înlocuit (cum este cazul sărbă-torii Crăciunului, a Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul ș.a.). Reminiscențe păgâne supraviețuiesc doar în folclor, adică în datinile, credințele și riturile cvasi-religioase, legate mai ales de vechile sărbători păgâne cu caracter naturist, înlocuite de cele creștine (Crăciunul, 1 ianuarie, 24 iunie, Rusaliile). Dintre marile centre ale creștinătății antice, rolul principal în formarea sărbătorilor Calendarului creștin l-au avut în Răsărit, la început, Ierusalimul și apoi, Constantinopolul (Bizanțul), iar în Apus, Roma. Rolul de intermediar în ceea ce privește schimburile și influențele reciproce dintre Răsărit și Apus în domeniul heortologhiului l-au jucat Galia și grecii din sudul Italiei. (Va urma) Pr. prof. ADRIAN N. IFTIMIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: