Deniile din Săptămâna Sfintelor Patimi

Pășind cu Hristos spre Golgota Mântuirii

În cultul Bisericii Ortodoxe, deniile au o semnificație aparte. Ele sunt slujbe sau rânduieli liturgice specifice Postu-lui Mare, fiind menționate în calen-darul bisericesc începând cu săptămâ-na a V-a a Postului, dar culminând cu săptămâna a VII-a, Săptămâna Sfinte-lor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Denumirea acestor slujbe spe-ciale (deniile) derivă de la slavonescul vdenie, însemnând priveghere sau slujbă nocturnă care se săvârșește în ajunul zilei respective. În săptămâna a V-a, în seara zilei de miercuri, se oficiază Denia Canonului cel Mare (Canonul de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul), iar în seara zilei de vineri, Denia Acatistului Bunei-Vestiri (Acatistul Maicii Domnului, compus din 24 de icoase și condace), încadrat în slujba Utreniei – structură liturgică care stă la baza acestor slujbe speciale.
 

Cu totul deosebite și pline de semnificație sunt însă deniile din Săptămâna Patimilor, care încep din seara Duminicii Floriilor, continuând cu deniile din zilele de luni, marți și miercuri seara, dar culminând cu Denia celor 12 Evanghelii, de joi seara (numită Triod și “Slujba Înfricoșă-toarelor Patimi”), și cu Denia Prohodu-lui Domnului, de vineri seara, care es-te de fapt slujba înmormântării Domnu-lui nostru Iisus Hristos și de aceea are un caracter profund funebru. Rostul deniilor este acela de a ne întări în urcușul duhovnicesc spre În-viere, de a spori în noi sentimentul că-inței, al smereniei și al vinovăției, pentru a muri păcatului și a viețui lui Dumnezeu (Romani, 6, 10). Această stare de despătimire o cerem în ajutor de la Dumnezeu mai ales prin rugăciu-nea Sfântului Efrem Sirul, așezată la finalul slujbei deniilor, pe care o rosteș-te preotul din mijlocul bisericii, închi-nându-se împreună cu credincioșii: “Doamne și Stăpânul vieții mele, du-hul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în de-șert nu mi-l da mie (depărtează-l de mine). Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dă-ruiește-mi mie, robului Tău. Așa, Doam-ne, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin!”. Deniile din Săptămâna Patimilor cuprind texte evanghelice profunde, reamintindu-ne cuvintele Mântuitoru-lui rostite către iudei îndată după in-trarea Sa triumfală în Ierusalim, dar, de fapt, “mergând Domnul spre patimă de bună voie…”. Evangheliile din cadrul acestor slujbe speciale reactualizează în fața ochilor noștri tot tabloul dramatic al dialogului lui Hristos cu fariseii și cărturarii iudei, Domnul descoperin-du-le falsitatea convingerii și a compor-tamentului, iar ei învârtoșindu-și ini-mile până într-acolo încât să se împotri-vească adevărului evidenței. S-a spus pe bună dreptate că Iisus “avea geniul descoperirii lui tertium datur” (ÎPS Mi-tropolit Antonie Plămădeală). Veneau fariseii să-L prindă în cuvânt prin între-bări încuietoare meșteșugite cu migală, dar El știa în mod magistral și de îndată să iasă din încurcătură cu răspunsuri la care nimeni nu se aștepta. Vorbea “ca Unul care are putere”, tâlcuindu-le Scripturile și dezvăluindu-le profețiile mesianice care se împlineau sub ochi lor, dar se sminteau până și ucenicii, aflând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoși, să fie răs-tignit și omorât, iar a treia zi să învieze. Denia Mare de joi seara, Denia celor 12 Evanghelii, împletite cu cele 15 an-tifoane speciale (imne liturgice care descriu sfintele pătimiri ale Domnului), este slujba complexă care omagiază cum nu se poate mai sublim Jertfa răs-cumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu înomenit pentru mântuirea lumii. E-vangheliile ne reamintesc doar, în toată descrierea lor amănunțită, deznodă-mântul scopului Întrupării: “Căci Dum-nezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică… Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului” (Ioan 3, 14-16). Hristos vine spre Patimă de bună voie; Se lasă, însă, în voia oamenilor, iar oa-menii nu sunt în stare decât să-L răstig-nească! De aceea, în mijlocul Deniei celei Mari, glasul cântăreților răsună intonând acest imn tânguitor: “Astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzu-rat pământul pe ape. Cu cunună de spini s-a încununat împăratul îngeri-lor. Cu porfiră mincinoasă s-a îmbră-cat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane s-a piro-nit mirele Bisericii. Cu sulița s-a îm-puns Fiul Fecioarei! Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase” (Triod). În fața descrierilor evanghelice de-spre amara suferință a lui Hristos cel răstignit, provocată de iudeii care treceau prin fața crucii și-L huleau, ne vin în minte cuvintele lui Dostoievski din Frații Karamazov: “Tu nu Te-ai învrednicit să cobori de pe cruce, când cei de jos își băteau joc de Tine strigân-du-ți: Coboară-Te acum de pe cruce, vom vedea și vom crede. Tu nu Te-ai învrednicit să cobori, fiindcă nu voiai să-i câștigi printr-o minune, ci aștep-tând o credință liber consimțită din partea lor, nicidecum prilejuită de un miracol. Ceea ce doreai Tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob, ce i-a vârât pe veci frica în oase”. Dar iudeii care L-au răstignit pe Mântuitorul nu sunt mai vinovați decât noi, creștinii păcătoși, care-L răstignim a doua oară pe Domnul Slavei. Un pre-dicator surprinde plastic starea de jertfă continuă a Fiului lui Dumnezeu – Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii (A-pocalipsă, 5, 6); Iisus are capul încunu-nat cu spini pentru duhul mândriei care ne stăpânește de atâtea ori. El are mâinile bătute în cuie pentru lăcomia cu care căutăm câștiguri necinstite. Gura Lui este arsă de sete pentru a is-păși chefurile și bețiile oamenilor. Inima Mântuitorului este străpunsă de suliță ca să plătească pentru poftele noastre de desfrânare, pentru plăcerile legate de trup (Părintele Ștefan Slevoacă). Noi știm însă că Răscumpărătorul nostru este viu. El ne-a răscumpărat din o-sânda morții și ne-a adus arvuna Învie-rii, făcându-Se începătură a învierii noas-tre (I, Corinteni, 15, 20). Pășind acum, împreună cu Hristos, spre Golgota mântuirii noastre, noi rostim la fiecare început de Liturghie acest imn, con-vinși fiind că Jertfa și Învierea se reac-tualizează, iară și iară, pentru noi și pentru a noastră mântuire: “Răscum-păratu-ne-ai pe noi din blestemul Le-gii, cu scump sângele Tău, pe cruce fiind răstignit și cu sulița împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântu-itorul nostru, slavă Ție!” Amin! Pr. Dr. ILIE MACAR

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: