Cu jalba-n paporniță...

Dacă e marți…

…era un film în pruncia noastră, e Belgia. Calchiind soft, aș reformula astfel: apoi, dacă e marți, e… audiențe la Prefectură. La subprefect. Marți-de-marți (și noi am adăstat pe-acilea niște vreme, în două ture), onor subprefectul județului, universitarul, magistrul cu doctorat în Epistemologie (și cu vreo trei facultăți “la bază” – pe mă’sa de facultăți, vorba lu’ A lu’ Parizianu, din “Moromeții”) primește, flancat de doi lo-cotenenți “de specialitate”, jălbașii care vin ș-acilea că, poate-poate, cineva de la îm-părăția locului le va face drep-tate. Neștiind că dreptatea, ca și adevărul, e, îndeobște,… în altă parte. În odaia cea mică, de la intrare (vizavi de cer-berii străjeri de la poartă), duium de poporeni dau năvală, după întortocheate alte și alte drumeaguri așijderea, să-și afle “dreptul lor”. Căci dacă nici acilea, apoi undee?!
 

Alexandru Băișanu

Lumea vine aici ca la Cuza… Omul intră, îndeobște cu oareșce sfială, cu plecăciune. Cu oareșce nădejde, că, poate, i se vor descâlci, aci, în fine, ițele pricinii sale (eminamente de natură… pământeană, funciară). E ascultat barem. E prilej de ușurare, de argumentare vârtoasă. Omul e ascultat (nu costă!), e dră-măluit la “docomente” (sfrijite, boțite, mâzgălite, îngălbenite de-atâta amar de umblătură). E întâmpinat cu politețe, de regulă. Și – vaai! – cam cum vine, cam tot astfel și pleacă. N-a nimerit chiar bine. Daraverile sale sunt de competența altora (justiție, primărie, comisie funciară loco, chestii de astea). Pleacă pălmașul lăsând în spate dâra nemulțumirii lui. Barem s-a deșărtat de năduf, barem s-a mai răcorit o părere ș-a fost prilej bun de a mai drăcui o dată. În contra megieșului abuziv, în contra justiției nu numai legată la ochi și înceată, scandalos de înceată, și umblând pururea cu tărtăcutza spartă… Noi vrem pământu’ nostru… Domnul Bulboacă de prin arealul Fălticenilor are, ca o-mu’, o casă. Și casa e la drum. Și, de amar de vreme, se tot ciorovăiește cu megieșul. Care megieș… – se caină omul – după ce că i-a luat o bucată de pământ, a mai sărit și la bă-taie. Bașca, i-a cotonogit și muierea. Care și-a scos, normal certificat. “Eu am pus gar-dul în drum: e pământul meu!”, o ține omul mațu gaia. Iar vecinul nu prea are cale spre casa lui. “Un ar și ju-mătate să-mi dea în alt loc. Eu îi dau primăriei și primăria să-mi dea… Eu i-am lăsat să treacă și vreau ceva-n loc. Eu nu vreu să le iau capu…” Subprefectul (cobză răcit) de colo: ”Vom fa-ce dreptate când vom consi-dera noi că este dreptate… Orice om are dreptul să intre la el în casă…”. Că Bulboacă îl obstrucționează pe vecin. Care vecin n-are altă cale. Mi-chidutză să-i cheptene. Pentru un ar de pământ – pământ alcătuit doar din banală țărână, pământul din care ne-am năs-cut și tot el cel care ne va ajuta cu viermișorii și cu putre-zitul! – să faci atâta garagață, chiar că e cam… curată pier-dere de vreme. “Nu vă supă-rați, da’ am să fac la București, la dl Flutur…”, și pornește vo-ciferând. “Du-te matale unde vrei…”, primește drept re-plică. Să trăiți, domnu’ prefect! “Eu nu-s prefect, sub-prefect!”, corijează… amfitrionul (“tot un drac!”, crez c-o fi spus omul, intrat la rând). „Luați loc!“ Noul pretendent e din Calafindești. El … comandă: “să dați ordine la primărie” și să-i dea lui tot pământu’ înapoi. Și pădurea…” Arată acte, motivează, argumentează. Își cere dreptul. Și dreptul, ca și dreptatea, ca și adevărul îs undeva în altă parte… Intră dl Leon Bolohan din Plopeni. Subprefectul semnează o hârtie. Află că îndată va trebui să pună de drum, drum la București. Leon își susține expozeul (l’enfer c’est l’autre). E o nedreptate cu el – la el, cu niscai pământ de la “Podul de piatră”. Tre-sar! Unde-am mai auzit?! Aaa, da acolo era… Crucea de Piatră! Ptiu drace, e post! Iar Leon, Leon al nost aș-teaptă de vreo 7 ani, ca pri-măria să-i dea ăi 10 ari care i se cuvin. Are omul hotărâre judecătorească, dar “primăria nu mă pune în posesiune… Și la poliție m-am adresat, pentru că n-am fost pus în posesie… Uitați-vă și dv. în câte locuri am fost și nu mi se face drep-tate. Am fost și la Parchet…” “Vă vom ajuta, dacă aveți dreptate… Uitați-vă în ochii mei ce spun…” Văd prin aer mâini agitate, mânuri aspre și bătucite de muncă, de țăran obidit. Văd mâini ce tremură pe acte boțite de-atâta purtă-tură și etalare. “V-ați adresat greșit!”… ”Da’ unde să mă mai adresez?”… Ciudat lucru. Taman poposisem aci, după ce, preț de câteva ceasuri (f. proaste!) am vegetat printr-o sală a Tribunalului, la un pro-ces tălâmb și îndelung de partajare. Aceleași figuri, aceleași spețe. Aceeași piesă, doar actorii-actanții o părere mai alții. Timp pierdut, nervi în pioneze, viță numai bună de uzat. Ne prăpădim în fleacuri și bombănim apoi că viața-i prea scurtă… Omul petent combate mai departe. “Am actele ștampilate… Comisia comunală a făcut niște acte false…” Omul oftează, se vede de la o poștă-două că e că-trănit. “Ce să fac?! Să mă duc în fața parlamentului?!” Își ia cușma, își strânge și-și ferecă cu grijă “docomentele”. “Mulțămăsc frumos!” Își ia servieta. “Să trăiți!” Pleacă. “Lăsați memoriul – i se mai spune – cu tot cu actele și am să dau telefon la primar să văd despre ce-i vorba…” Timp pierdut, nervi în pioneze… Donisan Ion. Care Ion a fost primblat prin judecată. De-un megieș. Omul perorează la dreptatea lui. Fiștecare, fi-rește, în favoarea lui. L’enfer c’est l’autre, ăilalți e iadul! Subprefectul îl ia la bani mai măruntzi. La mijloc e pâră, ciorovăială și gâlceavă între neamuri. Companionii sub-prefectului își fac și ei treaba. Doamna blondă e juristă, domnul sur e inginer, “de specialitate”. De pământ, cum ar veni. 4 (patru) oameni serioși se apleacă de drămă-luiesc hârtiile. Șii?! Ca mai la vale, ca mai la deal: adevărul, dreptatea e de căutat aiurea. “Faceți o copie, depuneți acolo, atașați actele… Ați de-pus la comisie?… Noi nu mai revenim la hotărârea dată…” Alt om… Altă mâncare de pește. Prăjit. Se întind do-cumentele. Titlul de pro-prietate, harta de la cadastru. Se… traduc hărțile. “Aici scrie CN, e canal”. “Nu-i canal. E șanț. E cărare… Nu era drum aici, n-are la cine să meargă, n-a mai fost niciodată pe-a-ici…” În ăst răstimp, răsună, țipurește telefonul. Cineva c-o treabă de licență (subpre-fectul e magistru la Univer-sitate). Companionii îl su-plinesc, fiștecare în legea lui. Pe căprării. Inginerul se vrea înțeles. Omul o ține pe-a lui, mațu-gaia. Inginerul explică, cu… flux de amănunte. Geaba. “Mergeți la cadastru…” O-mul… plânge (și se) plânge mai departe…” O venit o e-chipă de jandarmi, m-o pus la zid, o măsurat cum o vrut…” Minutele trec, ca… nori lungi pe șesuri, vorba menestre-lului. “Lăsați o hârtie la noi”, “Multă stimă…” Ieșire din sce-nă. Intrare în scenă… Primăria ne duce cu zăhărelul… În fâș, c-o băsmăluță pe cap, cu poșetă și cu mâinile-n buzunar intră… Maria Mura-riu din Suceava, belicos din prima: “Nu sunt satisfăcută de răspuns! Eu am venit pentru treaba asta și nu mi-ați dat un răspuns clar…” “Ce anume nu-i în regulă?” “Dosarul n-o mai intrat la comisie!” Despre ce-i vorba?! Pe terenul femeii (are acte) e Mobstrat-ul de-acu. Și ei, răspunzătorii, o duc cu preșul, evaziv. “Terenul de sub Combinat e al meu! Pri-măria m-a dus cu zăhărelul, vreo patru ani! Și cei de la București – vreo zece ani!? Și noi, noi atuncia la cine să ne mai plângem!? La Dumne-zeu?! Domnu’ suprefect, eu pământul ăsta nu-l mai scot cât mai trăiesc eu! Și copiii noștri… Ca s-ajung până la București, eu am o pensie de 2 milioane, nu-mi convine să mă duc…” “Lumea vine ca la Cuza!” / “Daa’, un’ să meargă în altă partee?!” Florian Vasile, comuna Satu Mare. Poartă cu el o pa-porniță galbenă, ticsită de ac-te. “Primarii nu ne pun în po-sesie. La Rădăuți am câștigat procesul…” “Ăsta-i titlul meu, ăsta-i titlul vechi, astea-s actele lor, ăia cu care m-am judecat, aici e harta… Să vă arăt aici unde-s hotărârile, nu m-o pus în posesie…” Omul e înțolit cu ce are și el mai de Doamne-ajută. Haină de piele, cămașă albă, pulover, cușmă de miel (încă), ochelari, păr sur… ”Titlul lui tata…, din ’45! Și-i conform cu harta…” De-o parte și de alta, fiștecare își face meseria în felul me-nirii lui. Cum se pricepe, cum îl taie capu’, cum știe mai bine… Este caraghios… Cancer curat… Maleș Dumitru din Slobozia Grăniceștilor – la… aparate. Tresar! Îl știu de undeva pe om. Daa, l-am văzut vara trecută, aer stână. Și-n stâna lui, spânzurate frumușel pe lemn patru versuri din Eminescu. ”Mai suna-vei dulce corn pentru mine vreodată…” Dumitru… luptă. Dumitru scoate iute un dosar din care frunzărește, competent. La mijloc ar fi o pricină cu vreo 500 ari luați cu japca de primărie. Auz printre rânduri: dl Gutău, dna Reboșapcă…, s-a înființat un post pentru nomenclatură… Sunt scoase mintenaș la bătaie: plan de situație, extras de carte funciară, daraveri la reconstituire. Păcurarul se aprinde. “Escrocu de Gutău!” Se aprinde, vădit mânios. Gesticulează energic. Subprefectul: ”Ați venit aici, n-ați venit să țipați, n-o luați tare cu gura-nainte, ca să ne-nțelegem…” “Noi am votat schimbarea, am votat să scăpăm de hoți! În-seamnă că eu nu mai pot recupera…” “Legea spune că…”, ”Aici e partea proastă a legii”, ”Aduceți-mi hârtia asta”, ”Noi nu discutăm cu vorbe…”, “Mergeți din nou la Grăni-cești, depuneți cerere…” Dumitru nu se lasă nici el: “Este caraghios să vă spun de ce… Eu am acest plan de situație, cel care a primit pe ce bază a primit… O problemă de furt! După revoluție s-o făcut ori-cee…” “Dreptatea nu v-o dă Comisia județeană, nici Comisia locală, ci instanța de judecată… Faceți o contestație, așteptați hotărârea noastră…” Omul a rămas să se frământe mai departe. Sănătos & bucuros… Sfârșealăă… Vremea a vremuit, preț de ceasuri. Timpul?! Toate-s niște spume, toate-s trecă-toare, vorba cronicarului. Mă las păgubaș! E… cancer cu-rat! Prăpăd de timp, de nervi, de energie. E luptă curată. Defulare la greu de energii negative, reprimate, vârtos acumulate. Se ridică voci, se transpiră, se enervează copios beligeranții. Nevricoși, și unii și alții. Se aprind priviri pie-zișe. Hotărât lucru: comu-nicarea, lipsa de comunicare, pana de comunicare. Veacul 21 va fi religios. Ori praful se va alege din el, taică Mar-laux. Șiii… Am văzut oameni necăjiți, aburiți, debusolați. Cum, ni-me nu mai face dreptate în țara asta?! Și demnitarul loco pus să împace, să dreagă, să re-pare. A naibii trebușoară și cu pământul ăsta. Care pământ, la urma-urmei, nu-i decât niș-te țărână acolo. Aia din care am fost plămădiți, cum zice la Geneză, și-n care ne vom întoarce. Ș-atunci… A consemnat D. BRAD

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: