Rugăciunea

Anunțată în prima zi a lui aprilie de presa italiană, știrea morții Papei Ioan Paul al II-lea a fost imediat dezmințită. Trecerea Sfintelui Părinte din viață în viața veșnică a mai durat 24 de ore, răgaz în care, cu-prinzând rând pe rând meridianele și paralele terestre, o rugăciune mondială i-a adunat alături pe creștini, pe musulmani, pe cei aparținând cultului mozaic și altora și chiar pe atei. Gândul la ce s-a întâmplat în răs-timpul unei rotații a Pământului, ne va tăia multă vreme respirația. Nici o eclipsă de Soare, nici o glaciație, nici o pace nu au avut vreodată viteza și amploarea acestei rugăciuni.

 

A fost ca și cum însuși Suveranul Pontif și-ar fi amânat moartea, ca să dea răgaz tuturor oamenilor să-și manifeste unitatea în cele bune pentru recunoașterea și activarea căreia a pledat până în ultima clipă. Au mai fost încercări în fața cărora oamenii și-au dat mâna, mai presus de ceea ce obișnuit simțeau sau credeau că îi desparte. Războaie, cutremure, uragane. Dar niciodată într-un asemenea tumult, care să arunce în aer barierele, construind punți între ei, învelind Pământul într-o plasă de poduri, deo-potrivă diafană și rezistentă. La despărțirea de viață pen-tru înălțarea la viața veșnică, Papa ne-a mai dat o ultimă, esențială lecție. Dacă putem fi împreună pentru ceva atât de firav ca viața unui om, câte n-am putea face, împreună, pentru existența luminoasă, în bunătate și frățietate a omenirii? Dacă nu cumva, viața unui om, a omului este și cel mai de seamă resort al ei.