Anotimpurile vieții și anotimpurile poeziei

Titlul Versuri de mințit anotimpurile (Editura “Axa” Botoșani, 2004) anunță “răfuiala”- simbolică, desigur – a Cristinei Anca Stoleriu cu Timpul, cu meandrele devenirii. Dominantele reușitei literare fac din “răfuiala” ei și “răfuiala” noastră cu implacabila “trecere”. Volumul are o organizare interesantă: după un “Autoportret (de intrare în vers)”, putem parcurge patru secțiuni corespunzătoare fiecărui anotimp, cu aproximativ același număr de pagini. Nu-i vorba, cum se poate bănui de departe, de un volum de pasteluri, nici de o vivaldiană configurare, ci de o «replică» lirică la «scara vieții»: introspectându-se, retrospectând, inter-pretând moral, filosofic (nu și filosofard) în «gamă» sentimental-realistă propria viață, tinde mereu la o autoevaluare în raport cu ideea de fericire, spre un «verdict» demn, justificator. «Cheia» autoevaluării este -nu se putea altfel- împlinirea / ne-împlinirea prin dragoste.
 

«PRIMĂVARĂ…», care e «in-conștientă», se dezvăluie prin înmuguriri, ploi, soare, venirea cocorilor «pe drumul dorului», prielnicie pentru sărut și înce-puturi, gravitate a întrebărilor-căutărilor, albului (al dorului și nu numai), «deochiului», lansă-rilor în adâncuri și depărtări, zborurilor de inimă, de cuget, febrelor, inocenței, «duhului nebun» etc., ritmurile versurilor alternând de la cel coșbucian la cel blagian și la cel nichitian. În “VARĂ…”, focul i-a învățat “trupul să vorbească”, dar se succed, tot în ritmuri diverse, dar mai des crispate, “explicații” ale evoluției intime: apar con-trarietăți, semne de destrămări și dramă, iar uneori chiar ob-sesia tragicului, în universul interior se ițește frustrarea (“șoap-tele de dragoste / își cer drep-tul”, dar sângele ei “le închide mereu în cămașa de forță / a lui ASTA E!”). “TOAMNĂ…” are o altă “ex-plicație” figurativă: e “nebună, când / frunzele / ard mocnit, / dar ucid…” și-cu alt argument, din altă parte-când “Timpul / în sparte oglinzi ne măsoară”, iar automăsurarea auctorială re-levă mai multe tăceri, contraste, destrămări, datașări, înstrăinări (și de sine), claustrări, chei “în-toarse în broască”, spasme, spaime, desfigurări și căderi iminente (“Port aripi de ceară în spate”). Și la acest anotimp sunt câteva poezii frumoase; meritând a fi citată măcar “Ni-sip”: “Tăcerea /cu ce se măsoa-ră? //Clepsidrele-s sparte / iar nisipul / curge direct / prin sân-gele nostru / și ne zgârie ochii / când vrem să visăm…” «IARNĂ…» cumulează și am-plifică, iar uneori hipertrofiază semnele de criză moral-su-fletească, mai multe poezii sunt interogative și exclamative, peste revelații-iarăși albe-își fac loc mai multe «striații», stag-nații, peste rătăciri și înstrăinări-uitări, în-frigurări, încrâncenări și chiar renegări, «tăcere cernu-tă peste oglindă», totul urmat de închiderea ușii între ce a fost și ceea ce nu-i mai poate oferi el. Ce e al ei e febra confesivă. Și mai e lipsa spiritului narcisiac. Poeta își intitulează volu-mul așa cum și-l intitulează, dar, de fapt, nu minte și nu se minte, ori minte cât «minte» un poet prin ficțiune. Dimpotrivă, ea are o atitudine francă, demi-stificatoare, își face “operație” pe sufletul deschis. Altfel spus, nu-și confecționează / cosme-tizează imaginea eului, nici “idile”, ci se mărturisește ardent, “cavalerește”. Semn de personalitate, începând din “TOAMNĂ…”, referitor la ilu-zoriul ei alter-ego, chiar îi “de-mască” erodarea și apoi nea-partenența la entitatea lor inti-mă anterioară. Nici anotimpu-rile nu sunt decoruri, adică alte aparențe, ci perspective exis-tențiale-elementele exterioare vizează interiorul, esența uma-nă de “culoare” feminină «mo-nitorizată» de rațiune și onoa-re. Totuși, raționalitatea auto-prezentării nu poate strangula dramatismul. De aici și cauza unei neîmpliniri din alte po-ezii: în tensiunea confesivă, ea nu convertește totdeauna psi-hologicul / semnificațiile în ex-presie, nu-și dă seama că sensul «supune» semnul, că referentul nu reușește să fie și aferent, iar în consecință, relevanța nu a-tinge revelanța. Iar cauzele ca-uzei sunt explicitarea psiholo-gică, etică frecventă, miza pe certitudini opuse incertitudi-nii argheziene (din erotică) și pe voluptatea spunerii adevă-rurilor intime. Deci, un bine ducând la rău în poezie. Căci, solicitând prea mult semanti-cul, pierde imagisticul, iar te-ritoriul liric suferă denivelări. Neadecvate / nefavorabile poe-ziei sunt, de exemplu, caracte-rizările – chiar și așa succinte cum sunt- pe care le face ano-timpurilor «tutelare». Cristina Anca Stoleriu are, însă, resurse pentru a se mai «distil » în poezii. O aștept / așteptăm.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: