Pe nepotul lui, Ferdinand, ajuns pe tron, acelaşi Ionel I.C. Brătianu l-a atras aşa de mult de partea sa, prin doi dintre colaboratorii intimi, regina Maria şi cumnatul, Barbu Ştirbey, încât nu numai că l-a putut influenţa cum şi când voia, dar i-a devenit un fel de sfetnic şi confident; regele l-a considerat cel mai inteligent şi experimentat om politic român; l-a ascultat şi i-a lăsat mână liberă în toate câte au urmat. Şi colaborarea între el şi rege s-a realizat într-o astfel de măsură încât, atât prietenii, cât mai ales duşmanii din opoziţie, l-au urât adesea şi l-au caracterizat ca pe o nouă dinastie şi care, uneori, aluneca spre o cvasidictatură.
În anii neutralităţii, Brătianu s-a străduit – şi în bună parte a reuşit – să-i neutralizeze pe cei ce credeau şi vedeau Germania ca pe o forţă militară de neînfrânt. În realitate, ea, Germania, întocmai ca un cavaler medieval, îmbrăcat în zale, închingat în fier şi oţel, înarmat până-n dinţi, s-a înamorat, s-a aliat şi încurcat cu două imperii „bătrâne şi ramolite” ce erau ca nişte „cucoane sulemenite” (avea să spună ulterior Hitler), care abia se mai ţineau pe picioare şi l-au tras la pierzanie pe acest „cavaler vestit”.
Ionel I.C. Brătianu a încercat să-i potolească şi să-i liniştească şi pe acei oameni politici, realişti de altfel, care vedeau în alianţa cu Rusia „dezastru cel mai mare” – şi care, ca de pildă refugiatul basarabean Constantin Stere, vedea totul în negru şi spunea public: dacă Rusia iese victorioasă în acest război, e vai ş-amar de noi; „nu numai că trebuie să renunţăm pentru totdeauna la cele două milioane şi jumătate de români din Basarabia şi Transnistria, dar şi existenţa noastră de stat şi de neam va fi întreagă la discreţia acestei puteri covârşitoare, pe care nimic nu ar putea-o înfrâna după ce ar acapara Constantinopolul şi Strâmtorile, cheile Mării Negre, şi va domina în Balcani!”.
Faţă de ambele tabere ostile, Brătianu a acţionat cu fermitate, dibăcie, iscusinţă şi tenacitate politico-diplomatică, obţinând, prin tratatul politic şi convenţia militară cu partenerii din Antantă (Marea Britanie, Franţa, Italia), garantarea ca, la sfârşitul războiului, să i se recunoască României dreptul de-a uni la statul român Transilvania, Banatul, jumătate din Bucovina împreună cu oraşul Cernăuţi.
Primul dezastru care a urmat – înfrângerea armatei române şi ocuparea a două-treimi din suprafaţa vechiului regat şi Capitala ţării – l-a cutremurat de durere, dar l-a suportat cu stoicism, chiar dacă adversarii l-au criticat necruţător şi l-au acuzat de a fi supremul ţap ispăşitor. Însă faptul acesta l-a şi întărit. L-a ambiţionat. Nu l-a clintit din crezul, din idealul său.
După retragerea la Iaşi, la propunerea regelui Ferdinand a acceptat şi format la 11/24 decembrie 1916 un guvern de uniune naţională cu patru conservatori-democraţi, în frunte cu faimosul Take Ionescu, căruia Brătianu i-a promis că vor merge împreună şi vor acţiona în comun atunci când se vor trasa noile frontiere de după război.
Din decembrie 1916 şi până la 23-26 ianuarie 1918 – când se vedea silit să-şi dea demisia – Brătianu a trecut printr-un calvar neaşteptat.
Iaşul devenea, dintr-o dată, supraaglomerat. De la 60-70 de mii de locuitori, numărul acestora a urcat, în câteva zile, la peste o jumătate de milion, fără a adăuga efectivele militare, române şi ruse, cantonate la periferie sau în împrejurimi. Toţi laolaltă, civili şi militari au avut de suportat, mai ales în primele luni, din iarnă până-n primăvară, condiţii de neimaginat. Mizerie! Foamete! Lipsuri de tot felul! Păduchi! Holeră! Tifos exantematic! Febră recurentă! Zilnic, zeci şi zeci de morţi! Mirosuri pestilenţiale! Imagini macabre, infernale, greu de suportat!
Şi, totuşi, acest guvern de uniune naţională a rezistat şi acţionat! Eroic. Cu o nemaipomenită îndârjire. Din iulie 1917, Take Ionescu a devenit vicepreşedinte printr-un post special creat. De la el ne-au rămas cuvintele care exprimau cel mai fidel fermitatea şi vitalitatea guvernului: „Istoria nu va uita că, pe un colţ de pământ, strânşi de nevoie, amărâţi de chinuri, am avut nu numai bărbăţia de a crede în victorie, dar şi de a spune: vom pieri, dar nu vom dezarma!”. Acestui guvern, condus de Brătianu şi Take Ionescu, i se adaugă ulterior, în 1917, şi un grup entuziast, format din Nicolae Titulescu şi Barbu Ştefănescu-Delavrancea.
După ce în 1856-1859, Iaşul a fost centrul românimii de unde a pornit şi s-a înfăptuit Unirea cea Mică, unirea Moldovei cu Ţara Românească, punându-se bazele statului român, unitar, modern, acum, din decembrie 1916 şi până la această dată, 23-26 ianuarie 1918, sub Ionel I.C. Brătianu, Iaşul se transforma în Capitala tuturor românilor care pregătea Unirea cea Mare, aducerea tuturor provinciilor locuite în majoritate de români, în acelaşi cadru statal şi naţional. Acest proces istoric îl vedea şi pregătea Ionel I.C. Brătianu cu Take Ionescu şi cu ceilalţi oameni politici de la Iaşi. În acest scop, la Iaşi se tipăreau şi răspândeau în aceşti ani peste 50 de publicaţii, între care: „Mişcarea” condusă de I.G. Duca, „Neamul Românesc” (adus aici de la Bucureşti din 19 noiembrie 1916) de Nicolae Iorga, „România” (din februarie 1917) condusă de Mihail Sadoveanu, având colaboratori din toate provinciile româneşti, ca de pildă pe Octavian Goga din Transilvania, pe Gavril Rotică şi Dimitrie Marmeliuc din Bucovina; „Tribuna”, al noului partid al muncii etc.
Cei prezenţi la Iaşi erau animaţi şi dominaţi de credinţa în victoria finală, unirea tuturor românilor. Şi acţionau în acest sens.
Deputaţii şi senatorii votau modificarea Constituţiei în sensul reformelor ce se vor realiza după unirea tuturor românilor. Regele Ferdinand cobora în tranşee şi le promitea soldaţilor pământ şi vot universal. Nicolae Iorga rostea în Parlamentul întrunit la Teatrul Naţional din Iaşi aceleaşi cuvinte profetice, pe care le rostise cândva, în 1538, Petru Rareş când trecea în Ardeal, iar Moldova era invadată de turci, tătari şi poloni: „Vom fi iarăşi ce-am fost şi, încă, mai mult de-atât!”.
Take Ionescu repeta ca pe un refren dintr-un imn sacru: „Cred în această victorie cum cred în lumina soarelui!”. Scriitorii şi ziariştii aflaţi la Iaşi deveneau „vestitorii biruinţei care se urzea ceas de ceas”. În cotidianul „România” pe care îl conducea, Sadoveanu scria, iar cuvântul lui ajungea în tranşeele noastre: „Am luat arma pentru drepturile neamului nostru obijduit şi sfârtecat sub stăpâniri străine”. George Enescu concerta fără răgaz în folosul soldaţilor şi răniţilor. La Teatrul Naţional din Iaşi se jucau piesele „Apus de soare” de Barbu Ştefănescu-Delavrancea şi „Învierea lui Ştefan cel Mare”, de Nicolae Iorga, iar presa aprecia că mesajul lor „merge drept la inimile tuturor românilor, fiindcă face parte din durerile şi speranţele prin care trecem astăzi”.
În primăvara anului 1917, în paralel cu instruirea, reorganizarea şi consolidarea unităţilor militare din vechiul regat, efectivele acestora au sporit şi s-au întărit considerabil cu unităţile de voluntari ardeleni şi bucovineni – care se întorceau din lagărele de prizonieri din Rusia.
În acelaşi scop acţionau la Iaşi şi membrii misiunilor aliate occidentale, circa 1200 de civili şi militari, ofiţeri, medici, în frunte cu generalul Berthelot, ministrul francez al armamentului, Albert Thomas, ministrul de război al Belgiei, Vandervelde şi generalul american Hugh Scott, şeful Statului Major al trupelor SUA.
La 7/20 ianuarie 1917 s-a înfiinţat la Iaşi Comitetul Naţional al românilor emigranţi din Austro-Ungaria, din conducerea căruia făceau parte: Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Ion Nistor, Sever Boca. Victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz erau ale tuturor românilor. Şi din vechiul regat, dar şi ale celor din Transilvania şi Bucovina, care veniseră din lagărele refugiaţilor din Rusia. De aceea, generalul Eremia Grigorescu spunea cu temei la sfârşitul bătăliei de la Mărăşeşti: „Din sângele vostru se va ridica, curată şi măreaţă, o ţară românească a tuturor românilor!”. Pe drept cuvânt, istoricul Seton-Watson scrie că, prin victoriile lor, din vara anului 1917, românii i-au împiedicat pe Mackensen să ocupe Odesa şi pe Leopold de Bavaria să ajungă la Moscova.
Când a izbucnit revoluţia din Rusia, în februarie-martie 1917, guvernul Brătianu a recunoscut imediat guvernul provizoriu.
Dar a venit asupra românilor a doua mare catastrofă: „marea defecţiune a trupelor ruse”, bolşevizarea armatei, transformarea acesteia într-o hoardă dezordonată, fără lege şi raţiune, încât Ionel I.C. Brătianu a trebuit, după ce a descoperit şi zădărnicit complotul bolşevic de la Iaşi, să ia acele măsuri radicale, fără precedent, împotriva foştilor aliaţi: dezarmarea cetelor indisciplinate, prădalnice, vandalice şi expedierea lor peste Prut, trimiterea trupelor române în Basarabia să facă şi acolo ordine, să salveze depozitele de muniţii şi alimente şi să asigure liniştea şi ordinea în tânăra republică moldovenească, românească în întreaga ei fiinţă, spre a o ajuta să-şi păstreze şi consolideze independenţa.
Take Ionescu s-a opus atât dezarmării foştilor aliaţi, cât şi trimiterii trupelor româneşti în Basarabia – şi a ieşit din guvern.
Comentarii