.:Cotidian independent al județului Suceava                        Ziarul în care poți avea încredere:.

Crai nou nr. 6683 :: vineri, 24 octombrie 2014 (ediție arhivată)

Dimensiunea textului: Text de dimensiune mica.Text de dimensiune medie.Text de dimensiune mare. Știrile www.crainou.ro în format RSS

Un punct de vedere

Lancea lui Horea

de Ion CERNAT, |20.09.2010|

 


Motto: „Nu cu argumente filosofice și umanitare veți convinge pe acești tirani, ci cu lancea lui Horea.” (Avram Iancu)

*Articole cu tematică similară

Nu sunt articole cu cuvinte cheie similare.

*Căutare avansată

  Căutare multi-criteriu

Suntem imposibili și incorigibili, pentru toate găsim scuze și justificări și, bineînțeles, nici ce s-a întâmplat la Țebea, unde trebuia să se comemoreze 138 de ani de la trecerea în eternitate a Crăișorului Munților (10 septembrie 1872), n-a rămas fără o jalnică justificare: cică, chipurile, opinia publică românească ar fi prinsă de alte probleme, mult mai importante, și, oricum, scena și ecranul sunt ocupate de arestarea lui Sorin Ovidiu Vântu, „lung prilej de vorbe și de ipoteze” care de care mai credibile și mai cu miez. Cum s-a putut ca la Țebea conștiința colectivă, adunată în jurul Gorunului lui Horea, să fie deturnată de la scopul cu care se adunase acolo? Să nu dăm vina numai pe sărăcie și pe politicieni. Cei adunați acolo n-au venit așa, cu inima plină de emoții, de venerație și respect pentru un erou național, nu, erau purtători de grătare, fleici și mititei, de fel de fel de produse 100% ecologice și, evident, de folclor autentic, de iu-hu-hu și oh, Leana mea.

Greșeala diriguitorilor din fruntea statului stă în aceea că au trimis acolo pe cineva atât de puțin indicat pentru o chestiune de suflet românesc, încât nu e de mirare că totul s-a transformat în ce știe românul să facă mai bine: un chiolhan perpetuu. Roberta Anastase, cât o fi ea de al treilea om în stat (în care stat?), o fi crezut că va prezida o procesiune în costum de baie și, confruntată cu o realitate străină de înaltele ei preocupări, a dat „cinstea pe rușine și pacea pe gâlceavă”, contribuind decisiv la transformarea unei comemorări pioase într-un târg de pe muntele Găina. Atitudinea de sfidare și de lepădare de ce-ar fi trebuit să fie comemorarea unui simbol al unității de simțire și de neam este o boală mai veche la români, atitudine care a avut urmări tragice asupra dăinuirii noastre ca popor. Suntem jalnici și de râsul lumii! Ungurii fac din fiecare criminal, prigonitor și omorâtor de români un erou, noi n-am învățat încă să cântăm din fluierul Iancului, ne batem joc de ceea ce ar trebui să avem ca sfânt în zestrea noastră ca popor. Acum e de înțeles de ce mulți, foarte mulți români au fost asimilați și se regăsesc în sângele popoarelor din jur. Când nu vrei să știi de oamenii tăi de seamă, când vrei să exiști ca masă amorfă, fără glorie, fără simboluri și fără trecut, riști să dispari. Șansele pentru această dispariție sunt mari, în condițiile în care tot mai mulți dintre români se lasă seduși de ifosele cocotei bătrâne Europa.

Pentru un asemenea moment înălțător, la Țebea ar fi trebuit să fi fost prezenți președintele și primul-ministru, alți oameni politici cu prestanță, intelectuali și oameni de cultură. Un istoric patriot ar fi putut ține o cuvântare înălțătoare, ar fi arătat că pericolul înfruntat de români în timpul revoluției din 1848-1849 n-a dispărut, ne pândește în fiecare moment, iar arsenalul propagandistic unguresc din Transilvania, Ungaria și din întreaga lume, dublat de unități militare și paramilitare, nu poate fi contracarat cu Roberte și mititei.

Politicienii noștri n-au fost prezenți deoarece la Țebea era o afacere de suflet, nu o afacere din care să-ți iasă niște milioane de euro, n-a avut loc nicio licitație, nicio accesare de fonduri, așa că la întrebarea „ce-mi iese mie la afacerea asta?” li se poate răspunde, chiar dacă nu vor înțelege, că nu le iese nimic material, numai ceva pentru suflet, dacă-l mai au. Cum să-l faci pe Cutărică, care a finanțat partidul, și-a cumpărat locul în Parlament, să înțeleagă că acolo, la Țebea, este pământ sfințit de jertfele românilor care au pus mai presus de viața lor naționalitatea și națiunea română, care au manifestat evident, cu arma în mână, împotriva unirii samavolnice a Transilvaniei cu Ungaria, pentru libertate națională și socială? Zecile de mii de morți, țărani moți, în cea mai mare parte, tineri intelectuali care au condus unitățile militare de lăncieri, ca tribuni și prefecți (Buteanu, Papiu, Dobra, Andreica, Balint, Moga, Axente etc.) au la Țebea un singur nume: Avram Iancu, conducătorul incontestabil, nu al revoluției românilor din Transilvania, ci al războiului purtat împotriva asupritorilor unguri, atât cei din Ardeal, cât și împotriva celor din Ungaria.

Chiar în timpul evenimentelor sângeroase din anii 1848-1849, mințile lucide și-au dat seama că cel care vor profita de pe urma luptelor dintre români și unguri va fi Imperiul Habsburgic. Dar ungurii, cu dieta lor, cu guvernul lor condus de Kossuth, nu ofereau românilor decât o mare patrie maghiară, o singură limb㠖 cea maghiar㠖, or românii voiau recunoașterea politică a națiunii române. Au făcut Avram Iancu și toți românii din Ardeal jocul habsburgilor? Dacă se răspunde cu da sau cu nu, fără să se țină seama de condițiile complexe din timpul revoluției și războiului, înseamnă a ne limita în a pune o etichetă. Un lucru rămâne sigur: românii ardeleni n-au făcut jocul ungurilor, ceea ce s-a vădit chiar de la începutul revoluției, în cadrul Adunărilor Naționale, în cea de la Blaj, din 3-15 mai 1848, unde s-a fixat programul revoluției române. Veți fi crezând poate că sintagma „Nu ne vindem țara”, de care niște gură-cască și linge-blide râdeau prostește, a apărut după evenimentele din decembrie 1989. Ei bine, nu! Era formula tineretului studios român din Ardeal ca răspuns la „chemarea” ungurilor de a colabora cu revoluția lor. Ceea ce se știe mai bine este că acolo, la Blaj, s-a strigat sus și tare: „Noi vrem să ne unim cu țara!”, ceea ce a reprezentat și mai reprezintă încă esența programului politic românesc.

Este greșit să se creadă că Avram Iancu și toți fruntașii românilor au refuzat colaborarea cu ungurii. Pentru colaborare stau mărturie scrisorile adresate conducătorilor guvernului maghiar, discuțiile purtate cu șefii militari și politici și cu refugiații politici din Moldova și Țara Românească. Însă Avram Iancu voia colaborare pe bază de egalitate, pe recunoașterea națiunii române, pe anularea unirii forțate a Transilvaniei cu Ungaria.

În absența unor garanții, la forță s-a răspuns cu forță, iar ungurii, armata lor, au simțit din plin forța legiunilor românești din Munții Apuseni. Când ungurii, prin conducătorii lor, au fost nevoiți să-și calce pe inimă și să promită niște nimicuri politice românilor (erau presați militar de habsburgi și de ruși), tot Avram Iancu, plin de amărăciune, a răspuns cu înțelepciune: „Prea puțin și prea târziu!”.

Este dureros că nu știm să ne respectăm eroii adevărați, iar dacă organizatorii evenimentului de la Țebea s-au gândit că astfel pot combate manifestarea belicoasă a secuio-maghiarilor, care au aniversat cei 70 de ani de la cedarea nord-vestului Transilvaniei într-un mod ofensator și rămas nepedepsit, la fel ca multe altele, atunci s-au gândit rău și nu putea să iasă decât ce-a ieșit. Oare când se va pune în Țara asta un impozit pe prostie?

Sus