de PETRU TOMEGEA, |27.07.2010|

Având implicaţii sociale majore, conceptul de militarizare a politicii a prins contur în mediile UE încă din 2008, nu doar prin discursul şocant al fostului lider sovietic Gorbaciov despre „militarizarea mentalităţilor”, ci şi prin aserţiunile unor celebri analişti de peste ocean care vedeau în evoluţia politicii externe a Consiliului European tendinţe militarizante, deşi era vorba de principii integraţioniste.

Ca dovadă a sincronismului nostru formal, chestiunea a fost repede adaptată la realităţile dâmboviţene, unde militarizarea a adus bogat rod electoral. Ca să nu dea de gol, degringolada doctrinarideologică trebuia compensată prin strategii forţoase de disciplinare a partidelor, a membrilor şovăielnici, degrabă trădători şi cârtitori.

Îndeobşte militarismul trebuia să conducă la „Ordnung und Disziplin”, ca în formaţiunile naziste, fasciste ori bolşevice, însă la noi s-au importat, din fericire, doar formele, uni-formele (roşii, portocalii, albastre) şi formulele care au năpădit spaţiul public cu mult înaintea alocuţiunii lui Gorbi. De ani buni, cum deschizi televizorul auzi: să trăiţi (bine), partid – armată disciplinată, campanie de intoxicare, spionită, inamic, duşman de moarte, plan de bătaie, de atac, stratagemă, strategie, înregimentare, bătălie, război, confruntare la urne, front, tranşee, flanc stâng, drept, tun, gloanţe oarbe, bombe, petarde, fumigene, ofensivă, retragere din studiouri, vezi bine, acolo se desfăşoară ostilităţile, nu la Rahova, Griviţa, fără aer condiţionat… În faţa camerelor de luat vederi, dai ca la Mărăşeşti de soldaţi conştiincioşi ai partidului atacând adversarii la baionetă, duelându-se cu armele din dotare, sabia duhului, clanţă şi ghiulele verbale, dând ordine şi dispoziţii luptătorilor de pe baricadele din provincie, unde e grosul prăzii. Termenii de mai sus constituie deja un metalimbaj consacrat, intrat în conştiinţa politrucilor şi a comentatorilor de strânsură.

Militarizarea însă e politică molipsitoare. Armata propriu-zisă a rămas cu un anumit efectiv stabilit prin lege. Normal, ca în orice democraţie. Anormal este că diriguitorilor totuşi le e frică de un popor răbduriu ca al nostru. Va fi fiind vorba de sindromul Târgovişte ori al drobului de sare? Poate de aceea serviciile secrete au fost cultivate supraetajat, de se calcă pe picioare, ajungând la încăierare pentru întâietate. În plus, pe lângă comisariate de poliţie, batalioane de jandarmi şi mascaţi, s-a iţit încă o armată, şi mai costisitoare, un fel de gardă personală a marilor bărbaţi de stat de pe Podul Mogoşoaiei, numită SPP şi dotată la ultimul răcnet. Nici împăraţii bizantini nu erau aşa de păziţi. Acestora li se adaugă poliţia comunitară în concurenţă cu alte mii de firme de bodyguarzi… Se vede că ţara geme de lotri, terorişti, asasini, mai ceva ca Bagdadul postsaddamic. În majoritate, au contracte pe bani publici… Vremurile de război erau poezie lirică pe lângă ce vedem azi. Te trec apele când vrei să intri la vreun VIP mai cu ştaif, ori îndrăzneşti cumva să traversezi prin faţa coloanei oficiale de merţane blindate. De ei nu se pomeneşte când e nevoie de austeritate, ci de pârliţii de pensionari, bolnavi şi medici, şcolari şi profesori…

Kristin Hoganson (Univ. Illinois) se teme că „idealurile militante ale bărbăţiei”, ale masculinităţii învăţate şi repetate de-a lungul perioadelor belicoase se vor transfera în domeniul politicii. Cu siguranţă frica feminină i se trage de la vreo analiză a fenomenelor din politichia valahă unde milităria a fost coborâtă din pod. Nu trece o zi fără ca lideri tari să nu se haiducească pe ecran. Atât de tari, încât, dacă le sare ţandăra, Doamne fereşte, scapă de capul lui Moţoc ein-zwei, în faţa naţiei năclăite în noroi. Dau ordine în direct supuşilor să (re)facă legi, decrete, bugete, canale, diguri, sate, să taie sau să bage impozite, taxe… Cataloghează, etichetează, ţintesc cu arătătorul spre un vinovat imaginar, demonstrând că puterea se află la locul ei, în pumnul lor de fier. Să nu se sperie lumea de atâta respect constituţional, mulţime de argaţi se strofocă apoi s-o dea cotită, ori să dreagă busuiocul. Cele mai mustoase pagini însă rămân acelea în care îşi fac cu ou şi cu oţet ordonanţele... Dacă nenea Iancu ar sări gardul de la Bellu, ar ieşi mare comédie!

Dar ceea ce înspăimântă este impunerea disciplinei cazone în partide şi instituţii. Ea a înlocuit de mult democraţia, „Bună ziua” fiind tradus milităreşte cu „Am înţeles!” – „Să trăiţi!”, moştenite de la căprari şi răcani. Până şi partidul unic permitea uneori disidenţa, exprimarea opiniilor în contradictoriu. De altfel, în ultimul deceniu roşu excluderile au fost tot mai rare. Se întâmpla, ca şi acum, din cauza slăbirii liantului ideologic, a pervertirii doctrinare, încrederea că se mai putea schimba ceva în bine ascunzându-se în spatele recitalului omagial omniprezent şi al corului şoptit de bocitoare.

După doar două decenii, analiştii detectează din nou tendinţe de militărie la partidele aflate la butoane: orice iniţiativă survine la ordin, ideile, propunerile au nevoie de girul autorităţii supreme, criticile, laudele, aşijderea, formatorii de opinii sunt selectaţi după anumite reguli ca look de activist hotărât, putere de convingere, forţă de penetrare, adică ţăţism, timbru vocal, debit verbal implacabil etc. Recită pe cât mai multe voci şi canale mediatice aceleaşi fraze învăţate pe de rost, părerile personale, critica la vârf fiind excluse. Se practică centralizat numirile pe post, iar desemnarea personalului managerial se face prin dispoziţie de sus, ţinând de umorile unui singur ins. Din păcate, unele practici contaminează şi opoziţia.

Numai că istoria reţine aceste curente ca precursoare ale regimurilor autoritare în Spania, Portugalia, America Latină, iar noi ne împăunam acum trei ani că avem democraţia în sânge, nu pe scut.