de Cezar STRATON, |27.07.2010|

– Un dicţionar… alternativ –

Albastru. „Daţi-mi o pereche de ochi albaştri, de femeie. Care să-mi şoptească: am nevoie de tine! Mi-ar ajunge să-i privesc pentru a mă simţi milionar” (Richard Gere în „Chicago”, 2003).

Comunist. O corectă definiţie ne oferă prof. Victor Săhleanu în jurnalul său inedit intitulat „Conjuncţii şi opoziţii” (notaţii din 1953): „Ceea ce este dezolant la unii dintre comuniştii de frunte este lipsa lor de cultură şi imaginaţie, care îi face să vadă în doctrină nu numai o soluţie satisfăcătoare, ci şi soluţia unică la toate problemele”.

Dictatură. Am auzit următoarea aserţiune: pentru români, dictatura este orice regim care nu-i lasă să fure. Să fure cu cârca, cu sacoşa, aş adăuga eu, dacă e vorba de majoritatea românilor. Pentru că acei români care s-au cocoţat în frunte sub numele de „revoluţionari”, apoi de „democraţi” (particulă comună tuturor partidelor) au „confiscat” – pentru a resuscita o sintagmă în vogă prin anii ’90 – pentru ei dreptul de a fura „en gros”, cu banca, cu cardul, avuţia naţională. Interzicând celor mulţi banalul furt de subzistenţă, cu traista. Ba chiar furându-le şi traista...

Germani. Probabil că va trebui să mai treacă vreme până ne vom dezbăra, la nivelul mentalului personal şi colectiv, de multele poncife insuflate nouă de deceniile de educaţie comunistă. O fi fost Hitler un tiran paranoid, dar compatrioţii ce au luptat sub conducerea lui erau aşa cum au fost mereu nemţii: educaţi, disciplinaţi, corecţi. Spre deosebire de lăudaţii soldaţi sovietici „eliberatori”, primari, inculţi, prădători. Îmi amintesc povestirile tatălui meu, referitoare la acerba „concurenţă” între micuţii din satul copilăriei sale, ce se declanşa în clipa când trenul care transporta trupele germane spre frontul de Est făcea haltă în gara Cacica. În goana nebună, de-a lungul trenului ce se oprea, spre ferestrele deschise unde soldaţii aşteptau să facă un troc mereu cinstit (ofereau ciocolată, conserve, săpun pentru nucile, poamele ori zmeura propuse de copii), acesta s-a împiedicat, zdrelindu-şi rău genunchii. Imediat din tren a coborât un sanitar care l-a dezinfectat şi pansat, oferindu-i copilului speriat, pe lângă medicamente şi feşe pentru îngrijirea rănii, drept „bonus” un brici Sollingen (aflat şi azi în stare perfectă, după ce fusese folosit de bunicul, apoi de tatăl meu). Abia după ce a fost sigur că totul e în regulă, trenul nemţesc s-a pus în mişcare, cu oarecare întârziere. Spre comparaţie, „retina” proaspătă a minţii copilului a reţinut – atunci când „au venit ruşii” – sub şocul produs în lumea satului patriarhal de nuditatea publică, felul neruşinat în care se scăldau în pârâu, goi şi năuciţi de băutură, laolaltă femei şi bărbaţi din glorioasa Armată Roşie. Dar şi grija cu care vecinii îşi ţineau ascunse fetele, aşezând la vedere, în tindă, alimente şi băuturi, întru ostoirea setei cronice a ruşilor şi descurajarea tendinţei lor de a percheziţiona camerele, beciurile şi cămările. Aceste amintiri de familie mi-au fost sugerate de lectura unei însemnări din 1942. Ea aparţine lui A. Gide şi spune, curajos şi onest: “Trebuie să recunoaştem că germanii se poartă la Tunis cu o demnitate remarcabilă. Dr. Rag povestea că, trebuind să efectueze, de urgenţă, o transfuzie pentru salvarea vieţii unui prizonier englez grav rănit, şase soldaţi germani s-au oferit pe dată”.

Inel („...inel de aur, cu piatră la mijloc”). „Atenţie, acum e pe bune, ne căsătorim. Arată-le inelul, iubito! The ring, look! Vezi să nu-l pierzi, ăsta e cel veritabil, nu o imitaţie!” (Gilbert Melki în „Adevărul, dacă mint!”, 1997).

Încercare. „– Sper că vei rămâne. Vrei?/ – Crezi că asta va schimba ceva?/ – Cred că va schimba totul, dar cu vremea...” (Clark Gable şi Marilyn Monroe în „Dezaxaţii”, 1961).

Just. Care ar trebui să fie asemănarea între credinţă şi profesiunea de credinţă a unui creator? Cred că ambele trebuie să excludă îndoiala, făţărnicia, jumătăţile de măsură. Just mi se pare răspunsul dat de Arghezi unui călugăr care l-a întrebat, în şoaptă: „Maestre, ce credeţi, chiar există Dumnezeu?”. Poetul a răspuns tot printr-o întrebare: „Părinte, de ce nu te-ai făcut matale căcănar?!”.

Lumânare. A fost, vreme de secole, unica modalitate de alungare a întunericului din locuinţe. Pentru cei bogaţi, deoarece săracii nu-şi permiteau scumpele “veioze” din ceară de albine, mulţumindu-se cu focul din vatră ori cu înecăcioase şi chioare opaiţe. Poate că nimic nu “luminează” – ca să rămânem în termeni – mai clar diferenţa dintre două civilizaţii, popoare contemporane între ele, decât exprimarea aceleaşi idei – înfăţişând un lucru, o acţiune fără nicio valoare – prin sintagme diferite: a nu face nici cât o ceapă degerată (leguma stricată fiind refuzată ca hrană până şi de porci) la români, respectiv “il ne vaut pas la chandelle” – „nu face, nu preţuieşte nici cât lumânarea”, la francezi. Că lumânările erau un lux o dovedeşte faptul că cele mai scumpe şi fine se numeau în sec. XIII “bougie” (de aici “bujie”) după numele oraşului maur de unde erau importate), dar şi meteahna (îngăduită tacit de împărat) marelui Voltaire, găzduit, plătit şi ospătat regeşte de un Frederic al Prusiei, de a refuza, în fiecare seară, să fie condus în cameră de un valet pur-tător de sfeşnic. Avarul precursor al Luminilor – care iubea, se vede, şi lumânările – insista să poarte el bogatele sfeşnice cu câte 6 braţe, sustrăgea lu-mânările şi le vindea negusto-rului de la colţ pe câţiva bănuţi. În fond, cine ar fi putut suspecta cea mai luminată minte a vremii că nu a con-sumat “lumina” scriind până noaptea târziu? Şugubeţii filologi galici nu exclud nici posibilitatea ca nota de dispreţ conţinută în replica “ăsta nu merită (justifică) nici consumarea lumânării” să fie rodul ironiei doamnelor vremii, dezamăgite de prestaţia sexuală a soţilor lor: se ştie că în lipsa lămpilor de noptieră (încă neinventate) amorul conjugal se consuma sub ochii subretelor ori valeţilor “de picior” (deci cu unic rol-oficial, că în rest, cine ştie… – de purtător, de suport al lumânării). E posibil ca în această practică atunci firească să-şi găsească sorgintea gluma de budoar în care, după o anemică prestaţie, nobilul soţ cere să facă schimb de roluri cu vigurosul servitor, exclamând mândru-dojenitor la auzul gemetelor de satisfacţie ale nevestei: vezi băiete, uite-aşa ca mine trebuie să ţii lumânarea în dormitorul nostru…