Luminiţa Aldea, un singur destin

Sunt oameni care vin pe lume cu un destin precis. Chiar dacă rătăcesc o vreme alegând alte căi de supravieţuire, chiar dacă se iau cu viaţa şi se împrăştie pentru un timp, acei oameni revin inevitabil pe drumul lor, mai bogaţi la minte şi la suflet, pentru împlinirea rostului hotărât lor de Creator.

Luminiţa Aldea este un astfel de om. La 48 de ani, femeia născută la Mălini ştie că drumul ei pe pământ este să scrie, să povestească, să reînvie realităţi şi să imagineze personaje care reprezintă experienţele, minunile, tristeţile, iubirile şi nefericirile trăite de ea însăşi, lecţiile primite de la viaţă într-o ţară care nu i-a dat nicio şansă, dar pe care o iubeşte necondiţionat.

Cărţile ei nu se regăsesc pe rafturile niciunei librării. Au ajuns să fie citite din om în om, chiar şi dincolo de graniţele României. Iar cei care le citesc au revelaţia unui scris consistent, plin de viaţă, de sentimente, un scris curat şi cinstit, profund, ce uimeşte şi rezonează. După ce intri în lumea scrisului său, te întrebi imediat: „Cine-i scriitoarea asta?”, „Unde o găseşti?”, „Unde s-a ascuns până acum?”, „De ce cărţile ei nu sunt la îndemână pentru şi mai multă lume?”.

„Ca să nu mă umplu de sine, rămân la stadiul de a trudi”

Luminiţa Aldea nu se ascunde. O poate găsi oricine îi bate la poarta casei din localitatea Cornu Luncii. Poate vorbi cu ea sub umbra binefăcătoare a unui nuc de vreo 35 de ani, în timp ce puii de găină ciugulesc din iarba verde din curte. Luminiţa are pentru orice om care-i calcă pragul un zâmbet, un răspuns, o cană de apă, o gură de mâncare, o dulceaţă de trandafiri şi, bineînţeles, o carte în care se află, sfărâmat în bucăţi sau tot laolaltă, sufletul ei plin de speranţă şi deznădejdi.

„Trăieşte din scris Luminiţa?” o întreb la un moment dat. „Hai să nu vorbim despre asta. Sunt atâtea altele de vorbit. Trăiesc, uite că trăiesc” îmi răspunde şi ridică, mândră, bărbia.

Mă uit la mâinile ei, cu unghii tăiate scurt, îngrijite, mâini învăţate deopotrivă cu sapa, dar şi cu pixul, cu tastele de calculator. E un amestec, în ea toată, de ţărancă şi de intelectual pe care nu-l desluşesc încă.

O întreb dacă a fost surprinsă de succesul pe care l-a avut romanul ei „Acasă”, scos deja în două ediţii, pentru că prima nu a fost îndeajuns pentru cei care au vrut să-l citească.

„Succes e mult spus. Îmi cuceresc cititorii unul câte unul. Nu sunt o bombă în literatură. Nu am o editură care să spună uite, o româncă care scrie despre noi, românii, şi să mă publice. Sunt ani în care nu se mai poartă să fii român, parcă ne e ruşine cu noi. Nu mai vorbim de valorile noastre, despre ce avem noi nepreţuit. Aşa că nu există la acest moment succes pentru mine. Am încredere în ce fac şi cred în lucruri sigure făcute pas cu pas. Mă îngrozeşte mereu că s-ar putea întâmpla ca succesul să fie ca în povestea aceea cu broasca care s-a umflat, s-a umflat până s-a făcut cât o vacă şi a pocnit. Ca să nu mă umplu de sine, rămân la stadiul de a trudi, de a tremura la gândul «Oare e bine ce fac?»

Există îngeri căzuţi, din cauza trufiei. Eu gândesc cu modestie în faţa lui Dumnezeu şi mă rog «Doamne ajută, că dacă Tu nu mă ajuţi când ţin pixul în mână, eu nu pot să fac prea multe».

Mă sperie oameni trufaşi, aceia care ies în lume cu «EU fac» şi «EU sunt». Nu rezist lângă ei, mă strivesc. Pentru mine vorbesc faptele mele”.

Împletind rugăciunea cu scrisul, a ieşit „Acasă”

Luminiţa Aldea a scris până acum trei romane, „Nisipuri mişcătoare”, terminat în 2005, dar publicat după 7 ani, „Acasă”, o ediţie în 2008 şi reeditat în 2013, an în care a lansat şi romanul „Ce dulci sunt fructele amare”.

Primele două romane şi un volum de versuri, „sufletul meu. Un mormânt de vise”, au apărut mai întâi în mediul online, publicate de o editură virtuală condusă de un român de naţionalitate ungară, care trăia în Australia. De aceea există şi versiuni în limba engleză ale cărţilor sale, realizate de un alt român, care trăieşte la New York. Ulterior au apărut, cu eforturi financiare grele, şi versiunile tipărite, iar ultimele apariţii, a doua ediţie a romanului „Acasă” şi „Ce dulci sunt fructele amare” au văzut lumina tiparului doar graţie sprijinului unui grup din proiectul „Cultura uneşte Bucovina”, la care au colaborat mai multe asociaţii şi fundaţii din Suceava.

Din mediul online, dar şi variantele tipărite ale romanelor Luminiţei Aldea au ajuns la cititori, din aproape în aproape.

„Am scris acest roman la care am lucrat 9 ani, cu încrâncenare, cu durere, cu teamă, cu disperare că nu aş putea prinde într-o carte sufletul neamului meu, aşa cum intenţionam. (…) Probabil că nici nu se poate să prinzi într-o carte infinitul din sufletul unui popor. Sper că am prins măcar crâmpeie din ceea ce a făcut ca acest popor, bătut de vânturi şi aşezat la răscruce de imperii, zone de influenţă, chiar şi puncte cardinale, să supravieţuiască miraculos.

Îmi împărţeam timpul între rugăciune şi scris. Ar fi minunat dacă tu, cititorule, vei descoperi în scrisul meu RUGĂCIUNEA.

Scriam în vremuri în care, îmbătaţi de mirajul vestului, ACASA mea de româncă era în agonie, căci nu se mai punea preţ pe ea şi eu tremuram cu pixul în mână în faţa foii albe de spaimă că nu o pot prinde în slove, înainte ca ea să moară, şi să nu o pot lăsa moştenire copiilor într-o carte.

Şi tot împletind rugăciunea cu scrisul, eu şi cuvintele din cer ce curgeau peste mine au devenit un tot ce se cheamă romanul ACASĂ” scrie Luminiţa Aldea în prefaţa romanului care a adus-o, pentru prima dată, mai aproape de cititorii suceveni.

 La 9 ani, din „rai” la casa de copii

Luminiţa nu s-a apucat de scris pentru că inspiraţia a tăbărât brusc peste ea de după vreo tufă. Viaţa a lovit-o mult, a copt-o şi înţelepţit-o, aşa că rândurile ei au vigoare şi credibilitate.

Când avea 9 ani, tatăl său a suferit un accident de muncă şi a rămas fără un picior, iar părinţilor le-a fost apoi cumplit de greu să se descurce cu opt copii.

Luminiţa a ajuns astfel la o casă de copii din Fălticeni, iar copilăria ei avea să se sfârşească devreme.

„Am învăţat multe de acolo. Mâncam la un loc, dormeam la un loc, copii de români, de ţigani, de toate felurile. Aşa am învăţat toleranţa şi acceptarea. Atunci durea şi nu ştiam că va fi o lecţie. Omul care sunt astăzi este construit din lecţiile pe care mi le-a dat viaţa.

Ce îmi amintesc foarte bine din anii aceia este că îmi era un dor cumplit de casă. Niciodată n-am să mă vindec de dorul pe care l-am simţit atunci, de fraţi, de tata, de mama, de mâncarea de acasă. Când am scris romanul «Acasă» şi am plasat acţiunea la casa străbună din Mălini voiam să mă vindec de dorul acela, dar nu am reuşit.

În sufletul meu de copil, la Mălini era raiul. Am trăit mulţi ani cu gândul că pierdusem raiul acela şi am scris «Acasă» ca să recapăt raiul pierdut. Dar nu poţi da timpul înapoi” spune ea cu amar şi resemnare.

Multe i-or fi rămas pe suflet Luminiţei din anii petrecuţi la casa de copii. Acum are la poartă un cireş pentru copiii din sat, pentru că pe strada unde era căminul din Fălticeni erau mulţi cireşi şi nimeni nu-i lăsa pe copii să rupă fructe din ei.

„Am ajuns ce voiam eu să ajung sau ceea ce au făcut alţii din mine?”

În casa a VI-a făcea compuneri fără legătură cu temele şcolare, ce au atras atenţia profesorilor care au încurajat-o să citească mai mult, să scrie. „Le dădeam profesorului meu de română de la Fălticeni, Radu Mihai îl chema. Corecta totul cu roşu, dar nu modifica nimic din conţinut. A însemnat mult pentru mine acel profesor. Îmi aducea cărţi. Eram la casa de copii, iar pe vremea aceea copiii instituţionalizaţi erau respinşi de societate, alungaţi, copii care mult mai târziu conştientizau că sunt şi ei oameni cu trăiri, cu vise, cu potenţial. Ei, eu eram om datorită acelui profesor. Am şi acum «Neamul Şoimăreştilor» cu dedicaţie de la el. Câţi profesori, chiar şi astăzi, cumpără cărţi pentru un elev obsedat de literatură? Pe compuneri nu mă încuraja mai mult decât meritam. Corecta întâi cu roşu, făcea observaţii, dar nu a negat niciodată că am talent la scris. După ce mi-a citit romanul «Acasă», a venit şi m-a felicitat, aici, acasă. Mi-a vorbit de scrisul meu şi despre cât i-a plăcut. Mă strângea în braţe ca pe un copil, iar eu chiar aşa mă simţeam. Mi-a spus că acum nu-şi mai permite să corecteze cu roşu. Mi-a venit să plâng” povesteşte scriitoarea.

Vara, în vacanţele adolescenţei, Luminiţa a fost ghid la casa lui Nicolae Labiş de la Mălini, acolo unde a cunoscut-o regretatul ziarist şi scriitor Mircea Motrici, care a scris despre ea în ziar.

„…Cine sunt? Ce mai sunt? Am ajuns ce voiam eu să ajung sau ceea ce au făcut alţii din mine? Zdreanţa asta cu suflet flendurit, cu vise frânte, cu ochii niciodată secaţi de lacrimi ce au uitat să mai râdă şi din care omul creator ce trebuia să se nască sau măcar femeia iubită şi ocrotită de un bărbat a murit să fiu eu? Eu – cea care visam că voi fi scriitoare, cea care visam viorii versuri de iubire închinate însăşi iubirii şi vedeam în orice om ceva frumos, căci Dumnezeu sădise în mine ideea că în fiecare este ceva divin, măcar o firimitură, un fir de nisip, că nu pot vedea, orice aş face, în om un animal, o fiinţă rece şi rapace, un nenorocit atât de sărac sufleteşte că adună nebuneşte lucruri la care se închină pentru a se simţi bogat, ce nu crede în justiţie divină şi nici nu se teme, ce nu se îndoieşte şi nu plânge, ce cuprins de mândrie nu-şi pleacă niciodată genunchii, ce nu aude niciodată plânsetul sau scrâşnetul de os pe os a celui care l-a strivit. Ce săraci sunt cei bogaţi, ce singuri şi ce goi tronând pe lucruri ce ţin loc şi de sentimente şi de Dumnezeu şi de iubire…” scria Luminiţa Aldea în acelaşi roman „Acasă” transpunând imaginar aceste gânduri în mintea ziaristului cu care s-a întâlnit atunci.

„Mi-am dorit să fiu scriitoare, dar, după ce mi-am dorit asta, Dumnezeu a avut grijă să închidă orice altă uşă pe care am vrut s-o deschid”

La 20 de ani, Luminiţa Aldea era deja mamă, iar la 29 de ani rămânea să crească singură cei doi băieţi pe care îi avea, pentru că soţul ei a plecat în Germania şi nu s-a mai întors niciodată. A trimis bani acasă, pentru copiii ce deveniseră studenţi între timp, dar pentru Luminiţa familia urma să însemne doar ea, David şi Sebastian, fraţii şi părinţii de la Mălini.

Băieţii sunt în prezent informaticieni, în Bucureşti, iar cel mare s-a căsătorit, dar relaţia sa cu copiii a rămas intactă, pentru că le-a dat băieţilor libertate. Vine spre ei doar chemată şi evită să le dea sfaturi.

„Au învăţat atât de multe lucruri singuri. Generaţia lor este mai deşteaptă ca noastră. Ei trăiesc însă într-o lume mai expusă, cu mai multe căi pe care poţi să te pierzi. Zic unii că era mai bine în dictatură. Poate că da, pentru că erau mai puţine ispite. Dar dacă există riscuri în dictatură, există riscuri şi în libertate, iar eu aleg riscurile libertăţii. Eu iubesc atât de mult libertatea încât am vrut ca şi copiii mei să fie liberi, inclusiv faţă de mine. Îi iubesc, sunt bucăţi din mine, dar îi las să vină spre mine când şi cât vor ei” explică ea.

Însă nu i-a crescut uşor. Ea spune că a fost frumos şi schimbă vorba. Spune că acum, când copiii au plecat demult de acasă, doar scrie. Are pregătire de contabil şi în tinereţe a lucrat 2 ani în această funcţie la un CAP. A fost vreo 4 ani şi profesor necalificat de biologie, dar după plecarea soţului a trebuit să renunţe, ca să se ocupe de copii şi de gospodărie. Un loc de muncă nu i-ar fi stricat, dar nu a mai găsit.

„Să nu credeţi că am renunţat şi am trăit acasă într-un dolce far niente, călduţ şi confortabil. O, nu. Aveam nevoie de un loc de muncă, de o brumă de siguranţă. M-am dus la toate concursurile din zonă pentru un loc de muncă. Am vrut să fiu bibliotecară, dar se pare că n-am fost destul de bine pregătită. Cineva a fost mai bun ca mine. Am dat concursuri pe la vreo două, trei instituţii pentru un post de contabil, de casier, dar întotdeauna erau oameni mai bine pregătiţi decât mine. Drept că aceia aveau şi o rudă bine plasată pe undeva. Na, aşa-s vremurile, dar nu mă îndoiesc că erau mai buni ca mine şi de aceea societatea i-a ales pe ei ca să o slujească.

Într-un final, mie mi-a rămas doar scrisul. Aici nu mă dă nimeni de o parte. Mi-am dorit să fiu scriitoare, dar, după ce mi-am dorit asta, Dumnezeu a avut grijă să închidă orice altă uşă pe care am vrut s-o deschid. A lăsat-o deschisă doar pe asta, uşa scrisului” spune Luminiţa Aldea, râzând cu amărăciune.

Căuta din ochi doi copii, dar veniseră doi bărbaţi

Trăind personal drama exodului românilor plecaţi la muncă în străinătate, Luminiţa înţelege dezrădăcinarea lor şi n-o condamnă.

„Se întorc din străinătate cu ceva bani, poate. Şi-au făcut casă mare, au şi o maşină grozavă, dar copiii le sunt străini şi par a nu mai preţui nimic din locul de unde au plecat. Au murit în ei ţara, pământul acesta, rădăcina. Nu-i judec, îi înţeleg. Eu însămi şi copiii am trecut prin asta. Tatăl lor a fost obligat să plece când băieţii aveau unul 4 ani, celălalt 8 ani şi jumătate şi nu s-a mai întors niciodată. Şapte ani nu şi-a văzut copiii, nici fizic, nici pe internet. Când în sfârşit s-au văzut toţi trei, au trecut unii pe lângă alţii. El căuta din ochi doi copii, dar veniseră doi bărbaţi. L-a durut, fizic, inima la gândul că nu şi-a recunoscut copiii. Ştiu că unii, cu eforturi mari, mai lasă ţara să trăiască în sufletul lor, dar mulţi o lasă să moară. Se gândesc: «Ce pot să mai fac acolo, în ţară?, Sunt preţuit ca cetăţean?, Sunt tratat cu respect la spital, la alte instituţii?». Între timp au învăţat altă viaţă, au trăit în alte tipuri de societate, în care nu dai 10-20 de euro şpagă pentru eliberarea unui document”.

Mai târziu, în romanul „Ce dulci sunt fructele amare” avea să scrie:

„…Mi s-a părut mereu o greşeală şi un sacrificiu imens plecarea miilor de tineri prin străini, dar acum încerc să văd lucrurile şi altfel. Dacă ei ar veni înapoi oare ar putea fi ei motorul schimbării în bine a societăţii româneşti!? Vor putea duce cu ei ceea ce au învăţat prin străini!? Vor putea aplica în jungla asta legea, ordinea, respectul pentru muncă învăţate departe de casă!?”

 Scrisoare de la regizorul Mircea Drăgan

Poarta casei Luminiţei, la Cornu Luncii, a fost deschisă de mulţi oameni care au vrut s-o cunoască după ce i-au citit cărţile. Oameni simpli, care au ajuns la scrisul ei prin internet sau la care au ajuns ediţiile tipărite. Cineva a avut inspiraţia de a face şi variante audio ale cărţilor sale, pentru nevăzători, iar din partea acestora scriitoarea a primit mesaje cutremurătoare. Cântăreţul şi compozitorul George Nicolescu aşa i-a citit romanele, apoi a venit să o cunoască la ea acasă.

Claudia, o tânără de 18 ani, nevăzătoare, a creat recent şi o pagină de Facebook prin care Luminiţa Aldea ţine legătura cu admiratorii săi „cu ochii în suflet”, un grup public ce are deja aproape 600 de membri.

Regizorul Mircea Drăgan, intrat în posesia romanului „Acasă” în 2015, când a fost declarat cetăţean de onoare al judeţului Suceava, i-a trimis Luminiţei o scrisoare cu atât mai preţioasă, cu cât a venit din partea unui realizator de filme etalon pentru cultura cinematografică românească.

„Nu sunt critic de artă şi mă abţin de a emite elogii – de altfel pe deplin meritate –, dar vă spun în calitate de cititor că aceste cărţi au fost dintre «acelea» pe care, în cursul lecturii, doream să fie fără sfârşit pentru a mă desfăta mai îndelung. În calitate de scenarist şi regizor de cinema regret că nu am mai puţin cu douăzeci de ani pentru a mă implica în realizarea unor filme sau/şi producerea unui serial de televiziune pentru că materialul din cărţile Dumneavoastră e foarte bun şi extrem de ofertant! Mă mulţumesc – nemulţumit că NU POT FI EU – să vă doresc să găsiţi un scenarist şi un regizor care să beneficieze de o asemenea comoară” s-a adresat Luminiţei în scris unul dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut România vreodată.

„Eu scriu aşa cum răsare soarele, pentru că altceva nu mai ştiu să fac”

Acolo, la Cornu Luncii, în liniştea unei singurătăţi bogate, Luminiţa Aldea scrie următorul roman, „Cărări şi destine”, deja gândindu-se la un altul despre viaţa de liceu în anii comunismului. Alte experienţe, alte trăiri, alte personaje în care se vor regăsi oameni şi bucăţi de vremuri.

„Ai vrea să schimbi ceva, de-ai putea, din viaţa ta?” o întreb.

„Aş fi vrut să nu trăiesc anii aceea în care durea foarte tare. Acum înţeleg însă că nicio lecţie pe care ţi-o dă viaţa nu trebuie îndepărtată. Nu poţi avea, fără lecţie, doar învăţătura.

Aşa am învăţat că e bine să fii modest şi că să faci pomană nu-i destul să te numeşti un om bun. Am învăţat să urăsc trufia, linguşeala, arogarea unor drepturi pe care nu le ai, am învăţat să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru îngăduiala lui, pentru pâine şi inspiraţie, pentru copiii mei minunaţi şi pentru prietenii preţioşi din jurul meu. Nu cultiv relaţii, nu dau din coate să conving şi nu bag cărţile mele pe gât nimănui. Eu scriu aşa cum răsare soarele, pentru că altceva nu mai ştiu să fac” a încheiat discuţia noastră scriitoarea Luminiţa Aldea.

Print Friendly

Un comentariu

  1. Constantinovici Ana says:

    Apreciez talentul si stradania doamnei Luminita Aldea. Felicitari!

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: