Ultima carte a lui Alexa Paşcu are trei părţi, prima din ele intitulându-se Spaţiul în care mă vindec, acesta fiind, bineînţeles, cel nemărginit al poeziei. Autorul simte uneori încorsetarea autumnală care creează impresia unor frisoane… poetice (Da, se pare că peste lume/ vine o sentinţă nemiloasă./ Cu răceala unui satâr/ cu vârful bine ascuţit/ e tăiat capul toamnei, (…), pentru a păşi, fără grabă, să mai bifeze încă o iarnă, ceea ce îl aduce la starea de rugăciune personalizată, unde, în final, este exprimat un sentiment al propriei valori: Aşadar, timpule, te rog,/ mai lasă-mi încă un grad/ pe cadranul tău,/ până la ora de întâlnire/ cu aurora boreală!/ O să vezi că merit, zău! Dialogul e, de fapt, un monolog, într-o încercare de îmblânzire a timpului, nemilos în curgerea lui, neştiutor şi, de aceea, nesimţitor la zbaterile omului provocate de ireversibilitatea-i pustiitoare. Îmi vine a crede că ruga autorului se va repeta în următorul volum, având, de bună seamă, certitudinea că acumulările sale energetice se pot transforma oricând în… brazde poetice, cu acelaşi avertisment extrem de serios: O să vezi că merit, zău! Iar interjecţia care-l încheie face toate paralele! Se întâmplă toate acestea pentru că A. Paşcu vine din patria primăverii, cu triluri de ciocârlie şi cu inima bătându-i ca la un flăcău când iubita-i iese-n cale. O fericire terestră care poate da impresia că timpul (totuşi!) poate fi, o vreme, oprit în loc. Până îi întoarce spatele iubita, de unde rostogolirea devine vijelioasă. Până una-alta, autorul, călătorind sub aromele edenice ale primăverii cu parfumate flori de tei, îşi încheie una din creaţii tot cu o rugă, într-un context cu totul diferit de cel faustic: – Te rog, clipă, mai stai! Cu alte cuvinte, versurile din acest volum pendulează între cele două anotimpuri, o primăvară zglobie ca o inocentă copilă, în braţele căreia autorul e gata să se piardă, visându-şi nemurirea, şi o toamnă, de cele mai multe ori mohorâtă, cu vânt destul de rece (sintagmă cu aripile frânte), care a început să joace şotronul/ printre frunzele ofilite şi câteodată aducându-i aminte de anii zburdălniciei: Iar, când ceru-i plin de stele,/ să cobor încetişor (diminutivul devine o coroană adusă din epoca lui Vasile Alecsandri, într-o călătorie descendent-pământeană)/ la fereastra dragei mele. Versurile se opresc aici, A. Paşcu, smulgându-se dintr-o răceală pe care o simte apăsătoare, intră în pielea (fără să fie şi un împieliţat) flăcăului de altădată, pentru a se opri, cast, la fereastra dragei mele. Şi bine face, având în vedere că toamna, cealaltă, haină, îl ajunge din urmă.
E unul din vise, dar nu şi singurul. În altă parte (Dacă aş putea…) şi-ar dori o postură de ursitoare universală şi altruistă la superlativ: Din fuiorul timpului/ aş face fiecăruia un ghem,/ pe care să-l pună undeva,/ la temelia casei,/ după care i-aş da firul în mână,/ spunându-i să-l deşire/ în ritmul pe care şi-l doreşte. Problema e că dacă ducem raţionamentul până la ultimele lui consecinţe am obţine o infinitate de ritmuri şi o uriaşă învălmăşeală browniană, un fel de apocalipsă continuă, ostilă poeziei şi oricărui fel de visare. Ajunşi în punctul acesta al discuţiei, se insinuează numaidecât o întrebare: nu cumva omenirea, printr-o augmentare malefică a libertăţii primite ca zestre la Creaţie, s-a îndepărtat de Ritmul universal, intrând într-o degringoladă imposibil de oprit? Ca atare, ne mişcăm într-o lume de ritmuri şi libertăţi divergente, unde nu se mai poate vorbi de armonie şi pace.
Dar să ne întoarcem la volumul lui A. Paşcu şi la o construcţie în versuri cu titlul chiar Vis, căci asta face autorul – visează cu ochii deschişi: Când m-am trezit,/ mă mângâia pe frunte/ o creangă de mesteacăn/ ce-o legăna vântul uşor,/ iar din marginea poienii/ venea o fată îngânând/ duioase cântece de dor. Pe deasupra, el îşi supradimensionează poiana, din moment ce, atins de candoarea mesteacănului, îi trebuie suficientă vreme să asculte şi să se pătrundă, ca un adevărat îndrăgostit, de acele duioase cântece de dor. Şi din nou e primăvară! Iar saltul următor îl duce pe cititor la polul opus, semănând zgribulire din belşug, la propriu şi la figurat: Şuieră sinistru vântul/ şi-mi fură gând după gând,/ iar înserarea, subit,/ se preschimbă într-o fată/ ce aleargă pe străzi plângând/ că nu mai are iubit.
Autorul va încerca să armonizeze ritmurile frânte în partea a doua a cărţii intitulată Dacă dragoste nu e… S-a făcut mult caz, într-o vreme, de această zicere axiomatică, fiindu-i atribuită, după ureche, lui Marin Preda. În realitate, originea ei se află în textele biblice şi mai ales în Epistola I către Corinteni (13, 1 – 8) a Sfântului Apostol Pavel şi nu se referă deloc la iubirea dintre bărbat şi femeie, ci la ceea ce numeşte Iisus „iubirea aproapelui”: „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 15, 17), porunca fiind lăsată pentru întreaga omenire. Că o folosim şi cu celălalt sens, probabil că nu-i ştirbim din nobleţea cerească atâta vreme cât ştim să ne oprim la pragul inocenţei, al iubirii care tinde spre spiritualizare, ceea ce face A. Paşcu: Vino, iubito, acum/ când e luna plină,/ căci în noaptea asta vei fi/ cea mai frumoasă regină sau apelând la versuri uşor jucăuşe: Pătruns de farmecul dimineţii,/ cu sufletul vibrând/ şi gândurile dându-se huţa/ pe-o rază de soare,/ stau mai departe la fereastră/ şi-aştept iubita să vină. Ca o concluzie: iubirea la A. Paşcu e un rug ce îl face fie să aştepte într-un spaţiu securizant, nu tocmai zbuciumat, fie să călătorească, oarecum potolit, în căutarea unor clipe de iubire/ cum n-am avut până acum. Cu aceasta, autorul se află în proximitatea veşnicei himere care îi face cu ochiul oricărui bărbat, atins de „boala” poeziei sau nu. Până la urmă, a visa nu e chiar un păcat, din moment ce starea onirică indusă poeticeşte rămâne la nivelul candorii.
În sfârşit, partea a treia, purtând titlul Se schimbă lumea, se vrea o radiografie a societăţii contemporane în care „interesul poartă fesul”, cu stăpânii lumii dirijând din umbră prăduirea ţării prin cozile autohtone de topor. E undeva şi un scenariu biblic, rezultat al iraţionalelor înarmări, când stelele vor cădea una câte una,/ precum oştenii pe ultima redută.
Volumul e, pe lângă celelalte, o altă strădanie a lui Alexa Paşcu de a se înfăţişa lumii bântuit de muze care se întrec în a-i crea iluzia unei nemaipomenite iubiri atât primăvara, cât, mai ales, toamna.
Comentarii