Angelica Flutur:

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat vocea asta

Angelica Flutur, interpretă de muzică populară, născută la Câmpulung Moldovenesc şi crescută în satul Ciumârna, comuna Vatra Moldoviţei, reprezentantă a huţulilor – cei care au dus mai departe faima încondeierii ouălor, încrustaţiilor în lemn şi os, dar şi portul popular din zona de munte. Spui Angelica Flutur, spui Ciumârna, spui huţuli. Mai spui – m-am convins cu ochii mei de asta – frumuseţe, modestie, tinereţe, toate adunate într-un om cu care am dialogat cu mult drag.

Tatăl ei a vrut-o cadru militar, căci meseria asta, de artist, nu îi suna deloc bine alăturată fetei lui: „O meserie adevărată, din punctul lui de vedere, are un doctor, un inginer, un avocat. I se pare greu de înţeles şi ce e un IT-ist sau un manager”, spune şi adaugă că are o meserie, e inginer silvic, dar puţin probabil că o va profesa vreodată. Din fericire, adaug eu.

Dar acum, sunt curioasă, e mândru de fata lui, o pierde din ochi de dragă, mai ales când o şi aude cântând? „Părinţii mei, ca mulţi oameni din zona noastră, Ciumârna, nu se exteriorizează uşor, nu fac risipă de cuvinte, dar asta nu înseamnă că nu îşi iubesc copiii şi nu le arată iubirea, o fac însă prin fapte, mai puţin prin vorbe. Mama a fost mai drăgăstoasă cu mine. După ce sora mea s-a căsătorit am rămas noi două să ţinem socotelile casei, tata nici nu avea vreme, îşi vedea de munca la câmp, de animale. Eu aşa am fost crescută, nu fac paradă de cuvinte şi de sentimente, nu stau să îi spun toată ziua mamei mele şi tatălui meu că îi iubesc, dar le arăt asta prin ceea ce fac. Am plecat de patru ani de acasă şi încă mai sunt momente când simt lipsa mamei mele.”

Lipseşte mama, dar este soţul: „Cu el mă mai copilăresc, mă mai alint, el mă tratează de multe ori ca pe un copil”.

Unde s-a auzit prima dată cântecul ei? Dar primele aplauze?

„Am început să cânt pe lângă casă, deşi eram privită cu neîncredere. Cântam când făceam diferite treburi, căci şi munca a făcut parte din copilăria mea care, cu toate neajunsurile şi cu toate greutăţile, a fost minunată, aş putea chiar spune că a fost de basm” spune Angelica. Şi mai cânta prin pădurile Ciumârnei, căci în pădure este un ecou aparte, cântece auzite la Radio Iaşi, interpretate de generaţia de aur a muzicii populare – „cu radioul am crescut până să avem televizor” –, apoi cântecele din minunatele emisiuni ale doamnei Mărioara Murărescu.

Primele aplauze au fost la o serbare de sfârşit de an şcolar, în prezenţa părinţilor adunaţi la căminul cultural, acompaniată fiind atunci de câţiva instrumentişti amatori din zonă: „Momentele alea, când am cântat prima dată la microfonul sprijinit de un cuier de lemn ce ţinea loc de stativ, nu le voi uita niciodată!”

Începuturile au fost frumoase, dar nu şi uşoare

Cui spune fata de la munte „mulţumesc”, ce oameni au ajutat-o la început de carieră? „Au fost foarte mulţi oameni, foarte mulţi care m-au ajutat, însă în primul rând îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat vocea asta şi mi-a scos oameni în cale, căci prin El se rânduiesc toate. Între ei, Ilaria Puşcă, Maria Macovei, Sofia Vicoveanca, George Sârbu. Şi mamei mele îi mulţumesc foarte mult pentru că m-a susţinut în toate momentele, mai ales în cele grele, căci au fost şi din astea, când am fost tentată să renunţ la cântec.”

Se poate întâmpla să ajungi la aşa concluzie, mai ales când eşti o copilă şi oamenii nu îşi dau seama de asta, ba, mai mult, au impresia că îşi pot permite mai multe cu fata care le cântă, îndemnaţi şi de licori bahice. Cu timpul a învăţat să gestioneze astfel de momente şi, mai ales, să facă în aşa fel încât să nu mai ajungă în situaţia de a le face faţă.

A învăţat şi continuă să înveţe: „Mă întreb, câteodată: «Oare de ce nu ştiam asta înainte, oare de ce nu mi s-a întâmplat asta acum câţiva ani?». Şi tot eu am găsit răspunsul: pentru că nu eram pregătită să ştiu acel lucru atunci sau nu aş fi ştiut să îl preţuiesc atunci. În viaţă trebuie să ai răbdare şi să înveţi”.

Despre răbdare, muncă, respect o învaţă şi părintele duhovnic Iulian Florea, care „mă sfătuieşte şi mă veghează ca un tată bun” şi care îi este şi naş de cununie, „contează foarte mult să ai un om căruia să-i poţi cere sfatul atunci când nu ai cui şi, mai ales, să te bazezi pe el”.

„Omul ei”, Cătălin

Aşa îi spune soţului ei şi i se simte dragul din glas. „Am ştiut foarte bine ce vreau când ne-am ales, omul meu îi un om simplu şi aşa sunt şi eu” spune interlocutoarea mea. „Nu are fumuri în cap, nu are fiţe, cum se mai spune, şi nici nu mi-aş fi luat eu lângă mine un aşa om, pentru că îl ţii greu lângă tine. Al meu e simplu, a înţeles meseria mea de la începuturile noastre, îi place ce fac, mă susţine.” Şi mai are o calitate, de apreciat, mai ales când soţia e artistă: nu e gelos. „Cu omul gelos nu ar trebui nimeni să se căsătorească, mai ales un artist, nimeni, niciodată.”

Şi găteşte, ceea ce nu e de ici, de colo: „Chiar face mâncare foarte bună, face nişte salate grozave, şi-a cumpărat recent un bol din ăla mare, de bambus, să nu dea salata pe dinafară. E meticulos, ordonat, spre deosebire de mine, care sunt mult mai repezită”. Adică el e cel calm din familie, cel mai înţelept? „Nu ştiu, cred că suntem la fel, cum cred că cineva, în familie, trebuie să aibă mai multă răbdare şi de multe ori eu sunt aceea.”

Apoi îi e de mare ajutor în carieră, deşi, participant la atâtea evenimente, încă nu a deprins arta dansului popular: el conduce pe drumurile lungi, care „mă omoară cu zile”, el taie facturi şi scrie contracte, el face toate astea pentru că se pricepe, îi place şi, cum altfel?, pentru că o iubeşte. Dacă nu o poate vreodată însoţi, atunci îi sunt alături părinţii ori socrii, nu merge niciodată singură la evenimente. Pază bună.

Nu puteam să ratez aşa o întrebare, despre copii

„Da, vreau copii, de când ne-am căsătorit vreau, or să vină, probabil, când o vrea Bunul Dumnezeu, nu am făcut niciun fel de programare, să vină şi în toiul verii, când am programul încărcat, numai să vină. Mi-am spus că m-oi înţelege eu cu oamenii dacă am evenimente programate, întotdeauna am pus şi neprevăzutul în faţă când am semnat un contract.”

Cu cât timp trebuie să fii la solista Angelica Flutur dacă vrei să o ai la un eveniment important din viaţă? „Am evenimente programate peste un an, un an şi jumătate, ba chiar unul şi în 2019” îmi răspunde şi zâmbeşte cu aceeaşi modestie când îi spun că mare dovadă de preţuire este să vină un om la tine cu doi ani şi jumătate înainte, să fie el sigur că-i eşti alături în clipe fericite. Iar nepoţii, când or veni, ar aduce mare bucurie şi bunicilor, care nu se zgârcesc în alinturi în prezenţa lor, îmi mai spune, vorbind despre copiii surorii sale.

Nemachiată şi cu fire de păr alb

Are fire de păr alb, observ. Răspunde repede: „Am, foarte multe chiar, şi nu am de gând să mă vopsesc. M-a şi întrebat o colegă de ce nu o fac, dar eu aşa am de gând să stau, să văd cât aş putea să înlăiesc, până unde merge natura cu părul ăsta alb”. Seamănă tatălui, îmi spune, dar eu cred că, pe lângă asta, o „ajută” şi viaţa de artist.

Îi remarc frumuseţea şi naturaleţea – îmi primeşte complimentele plină de modestie, observ – şi îmi exprim nedumerirea că nu e machiată, cum m-aş fi aşteptat de la o artistă ca ea. „Am fost sfătuită să nu ies din casă nemachiată, dar eu nu am răbdare sa fac aşa ceva în fiecare zi. Îmi place să mă aranjez, să mă îmbrac, am grijă de imaginea mea, dar nu vreau ca atunci când se întâmplă să merg undeva nemachiată să se sperie lumea de mine şi să nu mă recunoască. Şi, de fapt, contează cum înveţi oamenii, eu prefer să mă vadă aşa, naturală.”

Aşa chibzuită cum îmi pare a fi, mă gândesc că, totuşi, femeie fiind, a mai scăpat frâul şi a mai cheltuit pentru câte un articol vestimentar, o poşetă sau o pereche de pantofi care să-i facă plăcere: „Îmi plac foarte mult pantofii. A fost o vreme când cumpăram fără să mă gândesc prea mult, mă uitam doar să fie frumoşi şi să îmi placă. Mulţi i-am dat după a treia purtare, dacă mi-au creat probleme. Acum, când îmi cumpăr o pereche, soţul meu mă îndeamnă să mă gândesc bine dacă într-adevăr o să-i port şi nu-i mai aleg decât pe cei care, pe lângă faptul că sunt frumoşi, sunt şi comozi”.

Costumul popular

„Costumul meu, cel pe care-l port astăzi, cât şi felul în care arăt, se datorează doamnei Sofia Vicoveanca. La începuturile mele purtam bundiţă cu blană de dihor, aveam catrinţa mai lungă, batic pe cap, aşa cum am văzut şi eu pe la altele că purtau. Doamna Sofia m-a învăţat ce să port, mi-a explicat cum să fac şi pentru asta îi sunt foarte recunoscătoare.”

Cu respect pentru felul în care a promovat autenticul vorbeşte şi despre Mărioara Murărescu: „Mi-a insuflat dragostea pentru autentic, pentru original. La ea în emisiune nu puteai veni cu altceva decât cu ce te-a văzut în concurs, doar cu piese autentice. O colegă era gata-gata să nu fie primită la filmare pentru că, mai mică de înălţime fiind, îşi luase pantofi cu toc. Am salvat eu situaţia, aveam două perechi de opinci şi i-am dat ei una. Atât de mult preţuia doamna Murărescu tradiţia”.

Majoritatea costumelor sale sunt primite de la femei care o sună – cel mai recent a primit unul de la cineva din Marginea –, altele le cumpără, dacă le găseşte la un preţ cât de cât accesibil, pentru că sunt destul de scumpe. Şi nu uită să-mi pomenească despre cămaşa din cel mai recent videoclip, veche de peste 150 de ani – după cum i-a spus femeie de la care a luat-o – cusută cu fir metalic, valoroasă nu doar pentru vechimea sa, dar şi pentru felul în care a fost lucrată.

Ce părere are despre costumul stilizat, care de multe ori aduce atingere kitch-ului, ar purta aşa ceva? „Nu. Dar, dacă eşti solist la o nuntă şi cânţi de la 8 seara până la 5 dimineaţa e destul de greu să stai cu un costum ca al meu, te încălzeşti. Da, atunci ar fi bun şi un costum stilizat, dar cuminte, cu bun gust. Şi niciodată, dar niciodată părul lung, despletit, la costumul popular, nu suport să văd aşa ceva, fetele de la ţară niciodată nu purtau părul «la pleată», doar de Sânziene, când îşi puneau coroniţa pe cap, în rest şi-l prindeau sau îl purtau în cozi.”

Emoţiile nu trec niciodată

Unde sunt emoţiile mai mari, pe scenă, la spectacole sau la evenimente? Cu surprindere, aflu că emoţiile mai mari le are la evenimente: „Mi se întâmplă, mai ales după un post din asta lung, cum a fost postul Paştelui, să am mari emoţii când reîncep să cânt, e şi repertoriul diferit. Şi la spectacol am, desigur, dar acolo emoţia e mai mare în culise, până intru în scenă şi încep să scot primul sunet. Apoi parcă dispar, luate cu mâna, trec când te lămureşti ce lume este în sală, cum se uită la tine, cum te percepe.”

Bolnavă pe scenă i s-a întâmplat să intre? A ajutat-o Dumnezeu să nu i se întâmple aşa ceva, a avut doar o banală – dar înspăimântătoare – operaţie de apendicită, acum şapte-opt ani, operată în martie şi „scoasă” în lume două luni mai târziu. Îi fată de la munte, rezistentă, chiar dacă a trebuit să stea mult în picioare şi să cânte, lucru contraindicat de medic şi nu la fel de simplu cum pare din afară.

Două albume, se pregăteşte al treilea

Până acum a scos două albume, „Sus, pe muntele Ciumârna”, în 2009, şi „Să iubeşti o suceveancă”, apărut în 2012. Îl pregăteşte pe al treilea, care nu are stabilită o dată fixă de apariţie: „Am început deja, am câteva piese pregătite, probabil va apărea anul asta, dar nu pot spune cu siguranţă pentru că eu fac albumul când simt, nu îmi stabilesc o dată fixă de apariţie. Când înregistrezi o melodie şi mergi în studio trebuie să mănânci microfonul, pur şi simplu, nu cânţi aşa, să te afli în treabă, melodia înregistrată rămâne pentru totdeauna, pe viaţă. Colaborez cu două studiouri din Suceava, cu domnul Viorel Leancă, cu care nu am mai colaborat până acum, dar pe care îl respect foarte mult, şi cu artişti de la Ansamblul «Ciprian Porumbescu»”.

De unde sunt cântecele sale? „Câteva au linia melodică semnată de mine, iar celelalte au semnătura unor specialişti cu vastă experienţă în domeniu.” Că tot vorbim de colaboratori, mai aminteşte de unul foarte drag, pentru care are respect nemărginit. Este vorba de Casian Balabasciuc, care a fost şi actor în cel mai recent videoclip, „Pe Obcini, în Bucovina”, şi care a scris textul acelei melodii, precum şi textele multora ce se vor afla pe viitorul album. „Nu sunt eu în măsură să spun ceva despre el, dar e un om minunat, modest şi inteligent cum nu s-a mai văzut, mândru de felul cum se prezintă şi ca om, şi ca port, îmi este tare drag.”

Bucuria de a se întoarce acasă

O întreb cum e acasă, printre huţulii ei, sunt mândri de ea, simte mândria lor, o bucură? „Eu simt că sunt mândri, dar tocmai pentru că sunt mândri nu se exprimă pe faţă. Recent, de Ispas, când la noi este foarte frumos, am fost acasă, merg de fiecare dată când pot sau când nu am un eveniment sau un angajament – şi m-am întâlnit cu foarte multă lume, mă ştie tot satul, că doar de acolo am plecat. Au fost şi persoane care mi-au spus că sunt mândre de mine, că îmi merit locul şi se bucură unde am ajuns, sunt bucuroşi ca lumea identifică Ciumârna ca fiind locul meu de baştină şi-mi caută casa, când trec pe acolo.”

Dar invidie? „Am simţit şi din asta, dar mai mult la colegi decât la oameni. Fiecare avem un pic de invidie în noi, aşa cred, dar e foarte urât când o arătăm.” Şi ce faci când eşti invidios, cum te descurci, cum ar trebui să te manifeşti, întreb. Răspunsul vine, scurt: „Zâmbeşti şi taci”.

Eu sunt şeful meu

„Mă gândeam de foarte multe ori şi îmi spuneam că până la moarte o să fiu recunoscătoare bunului Dumnezeu că sunt propriul meu şef, că pot să-mi fac programul cum vreau – chiar dacă e încărcat sau obositor, fac ce îmi place. Mă omoară drumurile lungi între programe, sâmbăta şi duminica, iar lunea la mine este închis, ca la muzeu. Atunci dau telefonul încet şi mă odihnesc, cât îmi permit, dacă vreun alt eveniment sau spectacol nu îmi bate la uşă.”

Şi-i mai este recunoscătoare pentru faptul că-şi are soţul alături, cum vede ea că nu se întâmplă în multe familii în zilele acestea.

Frumos, dar şi greu

Grele sunt drumurile nesfârşite şi greu este să lucrezi cu oamenii, uneori, iar alteori greu e să fii în vizorul oamenilor mai mereu. „Foarte rar mi se întâmplă să nu mă înţeleg cu oamenii, în special cu cei cărora le cânt, fac în aşa fel încât să fie toată lumea mulţumită şi să nu mă pun pe mine pe primul loc, să nu fiu doar eu câştigată. Trebuie să înţelegi şi omul şi, chiar dacă tu îţi ştii valoarea şi trebuie să ţi-o respecţi, întotdeauna trebuie să laşi loc şi sufletului să vorbească, asta ţine de personalitatea mea.”

Şi cu aceeaşi măsură îşi doreşte să fie tratată oriunde merge, indiferent de statutul său de artistă cunoscută. „Nu îmi place să fiu apreciată în funcţie de banii mei, sunt un om care muncesc, la fel ca toţi oamenii, şi care nu are venituri ieşite din comun.” Îşi reproşează sau, mai bine-zis, o supără că nu are încă uşurinţă în a reacţiona cum trebuie în situaţii în care răspunsul său ar trebui să fie mai ferm iar lumea o învaţă să fie mai „înfiptă”, să aibă conştiinţa propriei valori. „Eu prefer să fiu politicoasă şi să mai las de la mine, deşi am învăţat o lecţie de la doamna Sofia Vicoveanca, referitor la felul în care oamenii decid să mi se adreseze: «Vorbeşti pe banii tăi»”.

Ultimele cuvinte înregistrate din dialogul cu Angelica Flutur?

„Mă străduiesc să îmi îndeplinesc menirea.”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: