Eu nu mă despart de Eminescu

Cartea de acum cincisprezece ani a bucovineanului de aleasă ţinută ştiinţifică, Adrian Dinu Rachieru, Despărţirea de Eminescu?, pornea la drum cu un citat din Theodor Codreanu care afirma, pe bună dreptate, că „despărţirea de Eminescu poate fi treaba personală a fiecărui creator, dar nu a culturii române”. Fără discuţie că istoricul şi criticul literar de la Huşi, a cărui seriozitate şi competenţă în analiza fenomenului literar nu pot fi contestate, are dreptate. Însă tare mă tem că oricărui creator („imitator”, îl definea filosoful Petre Ţuţea) responsabil faţă de cuvânt (rolul acestuia este să zidească şi nu să demoleze) îi e imposibilă despărţirea, suma creaţiilor literare formând o parte a culturii contemporane. Pe de altă parte, Eminescu s-a hrănit cu seva bogată a întregului patrimoniu cultural românesc de până la el, asimilând, în acelaşi timp, gândirea altor popoare, acesta reprezentând în spaţiul şi timpul culturii române piatra fundamentală de hotar.

Literatura română are deocamdată („cam demultişor poveste”) trei oglinzi de aur: balada Meşterului Manole, balada-colind Mioriţa şi Mihail Eminescu, chintesenţa gândirii şi simţirii unui neam care, urgisit de o istorie maşteră, n-a putut fi, totuşi, dislocat de nicio forţă, oricât de nimicitoare s-a crezut. Am purces cumva, într-o pernicioasă inconştienţă (o fi chiar inconştienţă?), să ne autonimicim? Sau, după înţeleapta exprimare populară, să ne tăiem singuri craca de sub picioare? Ne prevalăm de libertate ca să emitem tot felul de bazaconii şi să nu ne dăm seama că, de fapt, am întors spatele libertăţii, care înseamnă adevăr, şi ne mocirlim în cazanul „politicii corecte”, o struţo-cămilă lingvistico-politică, ce ar trebui să ne dea, mai degrabă, frisoane.

Kant nota la un moment dat că „un popor fără cultură e un popor uşor de manipulat”, or campionii politicii corecte încearcă să tragă voios cu tăvălugul peste valorile reprezentative ale neamului, fără de care nu mai însemnăm nimic în faţa eternităţii. Dar le pasă lor de veşnicie? Şi atunci, fiind vorba de Eminescu, în aceasta constă despărţirea, manifestată chiar în timpul vieţii poetului-gazetar. Nu se considera autorul Luceafărului, în 1884, un om abandonat? Inflexibilul ziarist şi-a asumat în totalitate interesele patriei, s-a confundat cu însăşi structura internă a sufletului românesc, militând programatic pentru dăinuirea în libertate a poporului român în toate ţinuturile româneşti. Imposibil de strunit, se pare că a fost sacrificat chiar de către cei ce pretindeau că îi poartă de grijă.

În creaţia poetică, Eminescu este autorul unei opere urieşeşti, străbătută de ideea refacerii unităţii, o călătorie dramatică spre fiinţare, adică spre armonie, prin iubire şi sacrificiu. Cine se dezice de Eminescu, autorul celor cinci Scrisori reprezentând centralitatea literaturii române, indiferent dacă e creator sau nu, îşi cere osândă şi rămâne în afara iubirii, cea care ţine universul, şi atunci te îmboldeşte numaidecât o întrebare: ce rămâne din om într-o astfel de situaţie? Nu cumva se ajunge la reducerea fiinţei umane la un individ fără identitate din grădina nenorocită a lui Darwin?; unde, zice-se, funcţionează doar evoluţia şi, bineînţeles, destrămarea.

„Poezia – este convins George Popa – umple spaţiul dintre cuvânt şi nemărginire”, sugestia „infinirii” (Constantin Noica) fiind dublată de prezenţa armoniei muzicale, „formă a veşniciei în mişcare”, după cum o caracteriza Platon. Dincolo de aceste notaţii, Mircea Cărtărescu se afirmă, printre altele, cu o surprinzătoare idee, conform căreia Eminescu nici nu arăta a poet (canonicul Grama fusese, la vremea lui, tot aşa de tranşant, autorul Glossei nu era „nice poet”). Afirmaţia contemporană va fi fiind un ecou al unor inepţii dilematice sau cel ce ştie „de ce iubim femeile” îl vrea un fel de top model precum alea de prezintă moda? Te pomeneşti că politica cea corectă (ce grosolană răstălmăcire a sensului!) a creat o hologramă a poetului acceptat, un fel de jucărică numai bună de manevră care să umple paginile cu scârboşenii, un fel de anexă a circului din acelaşi ţarc darwinist.

Îndemnul lui A. D. Rachieru precum că, înainte de a exprima o părere în legătură cu scrisul lui Eminescu, e absolut obligatoriu să se citească textul, cu mare deschidere asupra sensurilor sugerate de poet şi ţinând cont numaidecât de contextul epocii, e numaidecât de urmat. A refuza multipla armonie eminesciană înseamnă să rămâi în exterioritatea propriului eu şi în afara oricărei bătălii pentru cucerirea identităţii sinelui profund şi de a-l pune în relaţie cu acordurile simfoniei universale, al cărei motiv principal este dorul nestins al poetului, acesta ducându-l dincolo de hotarele cercului strâmt şi înălţându-l în sferele nemuririi. În cazul acesta, eu nu mă despart de Eminescu nici în ruptul capului!

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: