Eminescu şi familia creştină

 – fragmente –

Este indubitabilă credinţa lui Eminescu în Dumnezeu, Creatorul a toate, deci şi al omului. Iată cât de subtil îşi prezintă acest crez: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul era toate şi totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată/ Pe-atunci erai Tu singur…” (Rugăciunea unui Dac). Dumnezeu, personificat în Zamolxe, nu este doar Creator al lumii, ci şi Mântuitorul ei: „El este al omenirii izvor de mântuire,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii”. Recunoscând atotputernicia Cerescului Tată, Eminescu exclamă: „Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc” (Rugăciunea unui dac).

Cât priveşte familia creştină, întemeiată prin iubirea dintre un bărbat şi o femeie, având ca arhetip spiritual relaţia dintre Hristos şi Biserică, creaţia eminesciană abundă de versuri în care poetul, cu o neobosită forţă, cântă iubirea dintre bărbat şi femeie, expresie a dragostei lui Dumnezeu faţă de lume. Eminescu este poetul iubirii, căci în foarte multe poezii face elogiul celui mai sublim simţământ, precum în poeziile: Floare albastră, Atât de dulce, Cântec de nuntă, Cereţi cânturi de iubire, Dorinţa, Lasă-ţi lumea, Scrisoarea IV, Dacă iubeşti fără să speri, De ce în al meu suflet, Ochiul tău iubit, O, rămâi etc.

Aşa gândea Eminescu în anii visărilor, ai tinereţii. După ce încercările din viaţă, deziluziile l-au tot marcat, poetul a creat poezii de o profunzime aparte, exprimând regretul iubirii neîmplinite, chiar încercând să definească dragostea prin propriile sale trăiri, revelând şi întrebările existenţiale care-l frământau din ce în ce mai des, ca în poeziile Mortua est, Ce e amorul, Luceafărul, Trecut-au anii, De câte ori, iubito…, Despărţire, După ce atâta vreme, Departe sunt de tine, Când amintirile etc. (…)

Părinţii lui Eminescu erau oameni credincioşi şi evlavioşi, pentru care instituţia familiei era o binecuvântare a iubirii lui Dumnezeu pentru ei şi lume. Simţeau şi trăiau realitatea – că familia întemeiată după rânduiala divină este un spaţiu sacru al lucrării harului dumnezeiesc. De la părinţii lui, Mihai a simţit că între iubire şi jertfă se pune semn de egalitate. Tot de la ei a învăţat că nicio căsnicie nu are viaţă lungă dacă nu se întemeiază pe iubire jertfelnică, aşa după cum ne învaţă Biserica noastră strămoşească şi după cum el dorise a-şi asuma acest urcuş pe Golgota mântuirii sale.

Atenţia poetului spre problemele familiei s-a intensificat în calitate de revizor şcolar: în perioada 1 iulie 1875 – 4 iunie 1876 a inspectat de două ori cele 152 de şcoli din judeţele Iaşi şi Vaslui, întocmind minuţioase rapoarte. Munca-i uriaşă se păstrează în preţioase documente de arhivă, ele reprezentând o radiografie obiectivă a problemelor învăţământului nostru din perioada respectivă, dar şi a multor drame din familiile de la sat, unde copiii nu puteau urma şcoala din pricina sărăciei. (…)

Nu pot încheia decât prin a face apel la una dintre cugetările genialului Eminescu în care veţi regăsi, cu siguranţă, realităţi zguduitoare ale României de astăzi: „Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, descreşterea populaţiei, îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc”. Să nu fie! (Arhim. MIHAIL DANILIUC | Doxologia.ro, rubrica „Puncte de vedere”)

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: