Ilie Gafencu, rebelul fotbalului sucevean

 Continuăm să prezentăm iubitorilor fotbalului din Suceava fragmente din istoria primei echipe a Sucevei care a jucat în Divizia „A” acum 30 de ani. În mod cert, rebelul acelei generaţii a fost Ilie Gafencu. Sucevean get-beget, născut pe betoanele oraşului, Ilie a început să bată mingea de la 4 ani. Culmea, mirare pentru mulţi, Ilie, ca junior fiind, făcea duble cu orice parte a corpului! Îndrăgostit de jocul cu balonul rotund, după ce termina antrenamentele pe iarbă, mergea să facă o miuţă şi pe terenul de la Liceul „Petru Rareş”, cel mai bine poziţionat teren al Sucevei din acei ani. Iar mai târziu, când juca la CSM, în careul adversarilor, făcea loc cu coatele lui ascuţite printre coastele altora, pentru atacanţii Sucevei. Fotbalist pursânge şi om dintr-o bucată, Ilie Gafencu a fost unul dintre cei mai buni jucători la recuperare din fotbalul sucevean. Fire încăpăţânată şi inventivă, Ilie Gafencu nu a putut fi ţinut în tiparele lumii de atunci şi a trăit liber şi viaţa, şi fotbalul.

– Ilie, care a fost primul antrenor pe care l-ai avut?

– Primul antrenor pe care l-am avut la pitici a fost nea Piţi Olaru. Un om grozav, cu lipici la cei mici. M-a învăţat multe şi-l păstrez viu în memorie. Am avut colegi grozavi la juniori. Mai apoi l-am avut pe Florin Nitu, şi-i ţin minte pe toţi, chiar dacă o parte din ei s-au lăsat de fotbal.

– Ai fost selecţionat în loturile naţionale ale României. Care a fost cea mai frumoasă amintire de atunci?

– Am fost la lotul naţional de juniori, apoi de tineret şi la lotul B al României. Am fost în generaţie cu Balint, Sertov, Hanghiuc, Udrică, Stoica şi mai apoi Lăcătuş. Ţin minte că am fost la un turneu final cu naţionala de tineret, parcă în RFG, şi ştiu că am marcat şi un gol, cu Suedia.

– Îmi amintesc că antrenorul Vasile Simionaş spunea că nu a văzut un jucător cu asemenea control al balonului. Cum ai ajuns la o asemenea performanţă?

– Ştiu că joc fotbal de la 4-5 ani, iar atunci când ieşeam afară primul lucru era să bat mingea. Pe vremuri, jucam tot timpul pe terenurile de beton ale Sucevei şi ţin minte că ai mei mă trimiteau cu gunoiul şi veneam peste două ceasuri, lac de transpiraţie. Şi după ce am ajuns la juniori şi făceam antrenamente pe iarbă, tot mai mergeam la miuţe în cartier, şi mai ştiu că pe teren mic trebuia să fii atent cu mingicarii, pentru că, dacă pierdeai, stăteai cu fundul pe ciment minute în şir.

– Cum a fost anul premergător promovării în Divizia A?

– Am avut o echipă foarte bună şi omogenă. Cel mai tare meci a fost cel de la Iaşi. Când am văzut câţi suceveni erau în tribune mi s-a făcut pielea de găină, cum zice Andra. Nici când am jucat la Dusseldorf cu 40.000 de oameni în tribune nu am simţit acea senzaţie. Când a dat Cornel Sfrijan gol, nu mi-a venit să cred. Era o forţă a naturii şi râdeam între noi că, oricum, din cinci ocazii clare, tot marca de două ori.

– Cum a fost în Divizia A şi câte goluri ai dat?

– Memoria m-a mai lăsat, dar ţin minte că am dat două goluri, unul cu Petrolul parcă şi cel de pe ceaţă de pomină, de pe Areni, cu Rapid. Am făcut jocuri grozave şi îmi aduc aminte de pariul pe care l-am pus înainte de meciul cu Steaua că Hagi, omul pe care-l marcam, nu dă gol. Şi n-a dat.

– Din câte ştiu eu, ar fi trebuit să fii la Steaua în acea perioadă?

– Da, că Lăcătuş mă bătea la cap şi-mi spunea „semnează, moldovene”. I-am zis să tacă, pentru că echipa din oraşul meu, Suceava, a promovat în Divizia „A” şi vreau să mă întorc acasă. Înainte de jurământul militar am fost lăsat să joc meciul cu Dinamo. Ţin minte că am pierdut cu 3-1 şi, după joc, am plecat la nunta lui Doru Breniuc şi am ajuns la Bucureşti după nouă zile. Am dormit vreo două ore şi apoi eram la apel.

– Cum te-ai înţeles cu nea Simi (Vasile Simionaş, n.n.). Şi – trebuie să te întreb şi pe tine – de ce am picat?

– Nea Simi era un tip special care avea o relaţie excelentă cu jucătorii. Ştiu că am fost şi adversari pe teren pe vremea când mai juca la Iaşi. De retrogradat am retrogradat pentru că nu am ştiut să ne orientăm. Ori cu Steaua, ori cu Dinamo. Steliştii aveau zona lor şi era echipa care câştigase Cupa Campionilor Europeni, iar Dinamo te termina cu asociaţia Victoria, Flacăra Moreni şi FCM Bacău.

– La antrenamente nu te putea ţine nimeni, cum reuşeai după o noapte plină?

– Şi acum îmi amintesc o vorbă a lui nea Puiu Cosmoc care zicea „dacă eşti om noaptea, trebuie să fii şi ziua”. Aşa că mă descurcam, de bine, de rău. Atunci se juca de plăcere, dar şi banii erau bani. Oricum, ei n-au ţinut la mine şi nici eu la ei, dar viaţa a fost frumoasă. Am încercat tot timpul să-i ajut pe toţi şi mi-a plăcut să am grijă de cei tineri.

– Băieţii ştiu de prietenia ta cu Lorin Avădanei, e adevărat?

– Lorin era mai mare ca mine cu mult şi m-a învăţat destule. Au trecut mulţi ani de când nu ne-am mai întâlnit toţi şi abia aştept s-o facem, pentru că memoria îţi mai joacă feste. Dar atunci când povesteşte unul ceva, parcă ai un flash şi îţi aduci aminte şi tu. Au fost chestii speciale şi din teren, şi din afara lui. Ultimele nu se prea pot spune, pentru că sunt antrenor la copii şi juniori…

– În afara vieţii sportive se distrau fotbaliştii altfel decât acum?

– În prezent există situaţii în care jucătorii sunt ipocriţi şi se dau sfinţi, deşi toată lumea ştie că mai beau o bere sau un şpriţ. Nea Puiu Cosmoc ne chema duminică după meci, „cu căţel cu purcel”, la cantina ABS, beam un vin şi o bere, stăteam toţi împreună şi „socializam”, cum se spune acum. După această zi urma refacerea obligatorie de luni, saună, bazin şi masaj.

– Ai un fiu, din câte ştiu…

– Da, Robert, are 20 de ani şi e stabilit în Italia. A vrut să joace fotbal, dar accidentările nu l-au lăsat şi a practicat arte marţiale, lucru care mi-a plăcut şi mie.

– Ce zici de fotbalul din zilele noastre?

– Copiilor nu le mai place aşa mult fotbalul, iar jucătorilor noştri le lipsesc mândria şi ambiţia. Este bine că se încearcă rememorarea zilelor de glorie ale fotbalului sucevean, mai ales că nu trebuie uitaţi nicio clipă jucători ca Nicu Alexa, Bucu, Lacrimă Ungureanu şi Petre Grigore, care nu mai sunt printre noi.

ADI PÎRGARU,

DAN T. GÜRTESCH

Print Friendly, PDF & Email

2 Comentarii

  1. O gască de fotbaliști prin anii 80 care aveau ,,totul,, cât și cum era pe atunci.Mai mult nume și admirația și mai puțin bani,… mai mult sau mai puțin…dar ARCAȘUL ERA DOAR AL LOR….nu reușea niciun tânăr să bea o cafea de ei și fițele lor de atunci cu Gheorghiță din bar și alții….O GASCĂ CU GAFENCU,ARMEANCA,Avădanei,Pantelimon,Gălușcă,Alexa ..Irimiciuc și alți sportivi și ..discoteca YOJI………………………………..și frumoasa ROZA……..
    Vremuri care nu se mai întorc niciodată::!

    Pârgaru tu ești străin de poveștile de atunci….trebuia să te mai documentezi când ai scris, să-i pui mai multe întrebări fotbalistului.

  2. Să faci parte dintr-o echipă este foarte frumos. Şi eu am batut mingea pe betoane împreună cu ilie, însă, diferenţa de valoare a fost făcută pe iarbă.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: