Copiii fantastici şi mamele lor plângătoare

Unde şi când poţi afla poveşti adevărate ale unor familii, asculta grijile lor şi face schimb de mărturisiri pe care poate nici partenerul de viaţă nu le cunoaşte, dacă nu într-o călătorie de vreo 6-7 ore cu trenul? Niţică simpatie de zăreşti în ochii călătorului de pe locul din faţă şi limbile se dezleagă instant cu povestiri dovedite imbatabil cu fotografii glisate pe ecranul telefonului. Descoperi, culmea, că femeia (în cazul meu) din faţă locuieşte în acelaşi bloc cu fratele tău şi că aveţi cunoştinţe comune, că undeva, acea persoană sau o rudă de-a ei şi-a intersectat viaţa cu a ta.

Uite aşa, într-un „dus-întors” pe drumurile patriei, am cunoscut suferinţa a două mame ai căror copii, cu destine excepţionale de altfel, trăiesc departe de ele. O mascau eroic, abordând normalitatea unei situaţii imposibil de schimbat, dar în fiecare frază rostită despre copiii lor se amestecau iubirea, mândria şi jalea. La dus am cunoscut o suceveancă de vreo 60 de ani, cadru didactic pensionar, femeie de o simplitate elegantă, clasică. Cum era imposibil să nu-i spun că sunt „tânără” bunică, am avut senzaţia că parcă i-am dat un pumn în plex. Fiica ei, în prezent în Cambodgia, umblă de mulţi ani prin în lumea largă ca „misionar” UNESCO, îngrijind de copiii lumii. N-a avut răgazul cuvenit să-i facă şi pe ai săi. Ce-i aşa o tragedie, mă gândeam în aroganţa mea, dar femeia, care ar fi fost probabil o bunică perfectă, suferea din această cauză. „M-am resemnat” a spus ea cu un nod de lacrimi în gât, iar atunci mi-am dat seama că ani în şir i-o fi fost dor greu de „puiul” ei care muncea departe, apoi la fel de dor de un pui al puiului ei, care să-i vindece despărţirile prea lungi de fata sa.

La întors, am dat de altă mamă, al cărei băiat, talent nativ de matematician şi fizician, este student la o universitate din Canada. Crescându-l singură şi sesizând potenţialul băiatului, a rupt cu dinţii din viaţă şi, cu sacrificii imense, a ales pentru el drumuri care să-l ducă acolo sus, sus de tot. Eroică, a dat din calea lui toate obstacolele, iar băiatul, acum în vârstă de 20 de ani, n-a dezamăgit-o niciodată. Ştia că va pleca într-o zi, a avut viziuni cu plecarea lui departe, până când, într-adevăr, copilul i-a ajuns la 10.000 km depărtare. Este mândră teribil de băiatul care, în Canada, continuă să câştige probitate şi este cotat ca un student excepţional, cu potenţial pe măsură. Se laudă cu el ore în şir, dar oftează şi îşi muşcă buzele de câte ori îi spune numele. Însă ochii tot i se umplu de lacrimi. Simte fizic dorul de el. Vorbeşte cu el la telefon chiar din tren, iar când îi spune, cumva, „puiul meu”, plâng şi eu. Plâng, cred, de bucurie că ai mei copii sunt aproape şi-i pot iubi fără lacrimi.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Dan PRICOPE says:

    Felicitări!

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: