Protopopiatul Fălticeni

Despre Sfântul nostru

Odată cu vara se apropie şi hramul Sucevei…

În urmă cu vreo 10 ani, data sărbătoririi Sfântului Ioan cel Nou, pe 2 iunie, primise în calendarul Eparhiei noastre o nuanţă roşie, arătând că este sărbătoare „cu ţinere”. Unii poate îşi pun întrebarea: de ce Sfântul Ioan cel Nou, mucenicul ocrotitor al Sucevei şi al întregii Moldove, are două „ocazii” de cinstire specială: una pe 2 iunie, alta pe 24 iunie? Pe alţii poate că… nici nu-i interesează. Un răspuns fugar ca timpul ar suna aşa: data de 2 iunie nu este ziua muceniciei Sfântului Ioan (deşi aşa se crede), ci reamintirea unei minuni făcute la începutul secolului al XVII-lea (mai exact, în anul 1622) de marele martir, care a apărat urbea Sucevei de invazia pravoslavnicilor cazaci zaporojeni ce veniseră haidamaceşte să-şi „rotunjească veniturile” prin jefuirea rodului ostenelilor altora (despre această minune voi detalia pe viitor în paginile Crai nou-ului); data de 24 iunie 1402 coincide cu aducerea moaştelor Sfântului Ioan de la Cetatea Albă la Suceava şi aşezarea lor în Biserica Mirăuţilor, pe atunci catedrală mitropolitană. Sfintele moaşte au fost însoţite de ieromonahul Grigorie Ţamblac şi au fost întâmpinate de voievodul Alexandru cel Bun şi de mitropolitul Iosif Muşat la locul numit „Poiana Vlădicii” de lângă Iaşi. Data de 24 iunie aminteşte şi de mutarea sfintelor moaşte din Biserica Mirăuţilor la ctitoria lui Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă Vodă, în anul 1589. Mitropolitul Bucovinei, Silvestru Morariu Andrievici, va consfinţi pentru totdeauna această prăznuire, aşa cum se face şi astăzi. Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, în Cazania apărută la Iaşi (1643), arată că Sfântul Ioan de la Suceava se prăznuia joi, după Rusalii. De asemenea, şi în Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche se spune că pomenirea mucenicului se făcea „miercuri şi joi în săptămâna Rusaliilor”.

Toate aceste informaţii sunt de domeniul istoriei bisericeşti, al aghiografiei. Cinstirea sfinţilor şi a rămăşiţelor lor înveşmântate în har, a sfintelor icoane, a sfintei cruci, nu se cuvine a fi opintite de prejudecăţi raţional-scolastice, de fobii igienico-patologice sau de interese publicitar-financiare. Sfinţenia mucenicilor lui Hristos nu necesită a fi vămuită de tomosuri oficiale, de cercetarea coloraturilor politico-partidice, de simpatii de stânga sau de dreapta, dar nici nu se sprijină pe heirupisme narodnice, pe acţiuni taliban-religioase sau pe etnofiletisme ieftine. Cele mai multe dintre aghiografii, dintre „vieţile şi minunile celor plăcuţi lui Dumnezeu”, se bazează pe informaţii lacunare, neclare sau chiar contradictorii în unele cazuri, iar „popularitatea” sfinţilor a fost uneori sinonimă cu măiestria literatului aghiograf. De notorietate sunt: Actele Martirice, Viaţa Mariei Egipteanca, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Viaţa Sfântului Ignatie Teoforul şi celelalte vechi agiografii scrise de Paladie, Eusebiu de Cezareea, sau adunate prin vechi Mineie, prin Limonariu, Pateric şi Proloage. Viaţa unui sfânt nu ţine neapărat de detaliile scriitoriceşti, de figuri de stil şi de apotfegme hiper-teologice, ci ţine de evlavia curată a închinătorului, de dreapta şi profunda sa credinţă, de dreapta-socoteală a cinstirii ce ne fereşte de surpătorul pietism cu valenţe rural-superstiţioase sau totemice.

Am auzit în zilele noastre pe mulţi (intelectuali de diferite profesii liberale sau neliberale) care contestă sfinţi şi sfinţenii, defaimă gratuit pe oricine şi orice, găsesc interese meschine în orice acţiune eclezială şi bani mânjiţi şi nemunciţi prin orice colţ de buzunar al dulamelor, răstălmăcesc cuvintele şi faptele pentru a-şi argumenta elucubraţiile direct proporţionale cu micimea lor sufletească. Astăzi, imaginea sfântului, oglindire vie a lui Dumnezeu în omul haric, ofensează chipul sluţit al acestei lumi. Omul de azi, ce fuge şi de ideea de a fi chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fuge şi de cei ce amintesc în tăcere de Creator – sfinţii, iar fuga lor este asemănătoare cu a hamsterului din morişcă, fiindcă „suntem osândiţi la nemurire” (Sf. Cuv. Iustin Popovici).

În vremurile noastre, sfinţenia este privită băşcălios ca fiind ceva din „vremea aceea”, iar sfinţii sunt percepuţi ca nişte persoane mitice, arareori reale istoric, cu puteri supraomeneşti, pentru unii fiind buni practicanţi ai unor idei şi principii yoga, zen, tao, anahoreţi şi abstinenţi, postitori şi iluminaţi, mistici orientali… „Sfinţenia” privită cu ochii contemporanului zurliu duhovniceşte este un ghiveci spiritual ce nu ţine cont de credinţă, sectă sau religie, de viaţă personală, morală, socială sau de ideologie, ci este reflexia vip-urilor şi vedetelor cu creiere necircumvoluţionate ce se jimbează pe displayul plasmelor TV.

Sfântul „corect politic” s-ar identifica cu un guru creştin (sau nu), iubitor de trai bun, limbut şi psiholog versat, îmbrăcat cât mai sărăcăcios (căci cu banii săi ar face spitale, grădiniţe şi clinici de dezintoxicare… blah-blah), ce ascultă ori mantre maneliste, ori rock psihedelic la o bere cu vamaioţii. „Sfântul de azi” trebuie să fie cu ochi albaştri (ca şi creatorii lui), să aducă profit şi să stoarcă babele de lacrimi şi de parale, să-l înlocuiască pe Hristos şi sfinţii Săi aşa de subtil după cum a fost înlocuită cârpa roşie cu seceră şi ciocan cu cârpa albastră cu stele aurii. „Sfântul de azi” trebuie să fie protocolar, să fie bun amfitrion ce rezolvă problemele „dă vrăji, dă dăscântece şi dă dăochi, dă arjint viu şi legări de cununii şi dă toate cele” în mod pocusnic (…de la hocus-pocus), iar la el trebuie să ajungi peregrinând peste mări şi ţări, prin prisloape şi pe cărări de munte, musai cu un ghiveci de flori în mână – un fel de bilet de intrare.

Ca duhovnic, aud destul de des lăudăroşenii emfatice de genul: Părinte, am fost anul ăsta de trei ori în cutare sau cutare loc… Iar când îi întreb: Dar la Cuvioasa Parascheva sau la Sfântul Ioan cel Nou ai fost vreodată? se dezumflă ca nişte baloane de săpun întocmai ca şi râvna lor de bisericoşi de mucava, râvnă rătăcită prin coclauri. Umblăm după „sfinţi” verzi pe pereţi!

De 602 ani, Sfântul Ioan cel Nou veghează norodul de la est de Carpaţi, îl împacă cu Dumnezeu, îl „ocoleşte” şi îl apară de săgetările vicleniilor acestei lumi mai ceva ca scutul de la Deveselu şi totuşi pentru cei de azi nu mai este actual, destul, grabnic-ajutător şi în trend. Dacă mi se permite puţină ironie, aş spune că Sfântul Ioan cel Nou este cel mai „ecumenist” şi mai globalizat dintre sfinţii întregii Ortodoxii, iar viaţa lui parcă este o intersecţie de păreri prozelitice: s-a născut într-o familie de colonişti greci (ortodocşi), a fost clevetit de papistaşul genovez (sau veneţian?) Reiz, a fost momit de cadiul Cetăţii Albe să treacă la tengriism (= religia străveche a popoarelor mongolice, hunice, tătare, turce şi bulgare), iar refuzul „invitaţiei” i-a adus bătăile, torturile şi mai apoi mucenicia (prin tăierea capului de către un jidov). Şi totuşi el a rămas ortodox! Aceste detalii sunt doar din punct de vedere religios, căci din punct de vedere geografic, Sfântul Ioan a străbătut şi poposit (înainte şi după mucenicie) în oraşe ca Trabzon, Cetatea Albă, Suceava, Iaşi, Zolkiew, Viena, ş.a. Şi totuşi el aparţine întregii Ortodoxii!

Sfinţii, care veşnicesc peste timp şi vremuri, nu sunt nici vechi, nici noi, nici români, greci, ruşi sau sârbi, nu au galoane şi trese, nici nu caută la faţa celor ce le cer mijlocirea înaintea Tronului Judecătorului nemitarnic, ci sunt actuali, veşnici, egali, deopotrivă prieteni şi casnici ai lui Hristos şi pilde pedagogice de viaţă hristocentrică pentru oricare dintre noi.

„Sfintele moaşte din ţara noastră formează o cunună duhovnicească de pietre scumpe, care sfinţesc, încununează şi ocrotesc Biserica şi poporul nostru dreptcredincios. Înaintea lor înghenunchem cu evlavie şi cerem ajutorul sfinţilor, prin rugăciunile şi mijlocirea lor către Bunul Dumnezeu. Câte inimi zdrobite nu s-au mângâiat aici! Câte lacrimi de mame, de copii şi de orfani nu s-au alinat aici! Câţi bolnavi nu şi-au dobândit sănătate şi uşurare la moaştele sfinţilor din ţara noastră! […] Să cinstim pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, ocrotitorul Moldovei, lauda lui Alexandru cel Bun, bucuria necăjiţilor, tăria călugărilor, mângâierea credincioşilor şi îmbărbătarea celor din suferinţe.

Vedeţi câte a răbdat el pentru Hristos? Vedeţi cu cât curaj a mărturisit dreapta credinţă? Vedeţi cum şi-a dat viaţa pentru credinţă, pentru adevăr şi pentru lauda lui Dumnezeu? De i s-ar fi oferit toată averea lumii, nu şi-ar fi lepădat nicidecum credinţa în Dumnezeu! A pătimit puţin în trup, dar acum se bucură în veci cu sfinţii şi cu îngerii, întru Împărăţia cerurilor. Deci, să nu ne pierdem credinţa şi nădejdea în vreme de primejdii. Să nu părăsim Biserica lui Hristos pentru făgăduinţe deşarte sau de frică. Să nu ne lepădăm de Hristos niciodată, în orice necazuri şi primejdii am fi, chiar dacă ni s-ar cere şi viaţa.

Să rămânem, deci, cu sfinţii lui Dumnezeu. Să rămânem cu părinţii şi înaintaşii care ne-au crescut. Să rămânem în Biserica în care ne-am botezat, mărturisind dreapta credinţă, ca să fim în veci cu Hristos şi cu sfinţii Lui. Amin.” (Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Praznice Împărăteşti şi la sfinţii de peste an)

Şi să nu vă temeţi: pân’ la Dumnezeu nu te mănâncă sfinţii, ci timpul cheltuit indolent!

Pr. GABRIEL CIOFU,

Parohia „Sf. M. Mc. Ioan cel Nou” Baia

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: