Clara Popadiuc:

Teatru fără iubire nu se poate

Clara Popadiuc

Am în faţă o tânără femeie frumoasă, în albastrul ochilor căreia nu vezi peştişorii pe care-i vedea, la început de studenţie, profesorul său, ci profunzimi pline de certitudini şi, în acelaşi timp, promisiuni. Este absolventă a Colegiului Naţional „Petru Rareş” Suceava şi a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, actriţă la Teatrul Municipal „Matei Vişniec” Suceava.

Mama i-a ales prenumele predestinat parcă şi a aflat, după botez – în ritual catolic că Sfânta Clara este patroana televiziunii. Aceeaşi mamă care îi cumpără hainele pentru că ea nu are răbdare prin magazine, care e cel mai mare fan, dar şi cel mai sever critic.

Îl place pe Florin Piersic Jr., o place pe Dorina Chiriac (şi pe minunata ei copilă), le place tare pe Ana Ularu şi pe Ana Covalciuc, îi place pe Alex Călin şi pe Dan Rădulescu. Şi nu se poate să nu-i placă pe Victor Rebengiuc şi pe Mariana Mihuţ, la fel de mult pe cât îi admiră pe Gheorghe Visu sau pe Carmen Tănase ori pe calda şi generoasa Ana Ciontea.

Lecturile au fost şi au rămas „cea mai accesibilă şi mai importantă pasiune”.

Ce spune Clara despre începuturi, când a dat de gustul scenei?

S-a întâmplat în clasa a VI-a. Atunci s-a format trupa de teatru în limba engleză de la Colegiul Naţional „Petru Rareş”, „The Knockers”, coordonată de prof. Camelia Butnaru. Cu trupa a participat la festivaluri, a cunoscut oameni, a evoluat. „Eram în clasa a VIII-a când am luat un premiu pentru cea mai bună actriţă. Atunci m-a felicitat toată lumea şi mi-am dat seama ce frumos este să fii băgat în seamă şi apreciat pentru munca ta. Toţi îmi ziceau că e bine ce fac şi le-am spus atunci că o să fac teatru. La acea vreme nu m-a luat nimeni în serios, dar ştiam că asta o să fac. Mai târziu am continuat la trupa mare, în liceu, şi am primit aceleaşi aprecieri, dar, de data asta, şi de la cei din domeniu, fapt ce mi-a dat mai mult curaj. Mi-am păstrat decizia de a face actorie şi, ca dovadă că eram foarte hotărâtă, nici nu am avut variantă de rezervă pentru facultate”.

Mama, ca orice mamă, i-a fost alături şi a ajutat-o. „Eram în clasa a XII-a şi mama, îngrijorată, intenţiona să mă trimită să mă pregătesc pentru facultate cu unul dintre marii actori de la Bucureşti. Pe mine însă m-au „băgat” la facultate doi studenţi suceveni ce studiau atunci la UNATC – Raluca Gherban şi Andrei Merchea. Eu mi-am ales textele şi le-am studiat împreună. Au fost 40 de locuri şi am intrat a 33-a, dar a fost o mare reuşită pentru mine, am simţit că ce a fost mai greu a trecut”.

Profesorul de clasă

Şi faţa Clarei se luminează. Paul Chiribuţă, pe care sucevenii l-au putut vedea în „Angajare de clovn”. „M-a iubit foarte mult şi eu îl iubesc la fel de mult. M-a luat de la zero, nu înţelegeam nimic din ce-mi spunea. «Doamne, mă uit în ochişorii ăia ai tăi albaştri şi văd peştişorii…», aşa mi-a spus la început. M-a dus într-un punct în care să am încredere în mine, să am baza asigurată. A fost un foarte bun pedagog, înainte de toate, era sever, cerea disciplină, nu m-a cocoloşit niciodată, a tras foarte mult de mine să scot ce-i mai bun, să depăşesc barierele. M-a încurajat să nu am doza aia de suficienţă, de automulţumire, să spun că ştiu să fac toate rolurile cu uşurinţă, «din poignée». Nu, m-a pus să sap, să mă gândesc, să mă macin, să mă dau cu capul de pereţi. Atunci când credeam că am descoperit ceva despre personaj mă punea să continui să caut pentru că, spunea, sigur voi mai găsi ceva.

Cum se formează legătura aia specială între student şi profesorul său?

„Ca elev/actor trebuie să te deschizi foarte mult la suflet în momentul când începi să interpretezi un rol. Îţi imaginezi cum e să fii în situaţia personajului, plângi, suferi, te înfurii în situaţii care poate în viaţa ta reală nu există. Alea sunt momentele când şi profesorul se deschide în faţa studentului, atunci când îţi dă indicaţii. Atunci se creează acea legătură”.

Debutul

A făcut figuraţie, cum fac mulţi actori, la începuturi, cum am auzit? Nu, Clara a fost norocoasă, zic eu. A fost recomandată de profesorul său şi astfel şi-a făcut debutul cu un rol în piesa „Mizantropul”, de Moliére, regizată de Alex Mâzgăreanu. A urcat pe scena Teatrului Notarra şi apoi, din cauza „bulinei roşii” de pe clădire, a continuat să o facă acolo unde teatrul şi-a mutat sediul, la Godot Cafe-Teatru, o cafenea condusă de un actor, ce găzduieşte foarte multe spectacole independente.

Cel mai drag rol

Deşi nu cu multe roluri la activ, Clara are, desigur, preferatul ei. „Lucienne, din comedia bulevardieră «Cine e fazanul?», de Georges Feydeau. „L-am făcut cu profesorul meu şi, recent, am avut a 50-a reprezentaţie. În general, spectacolele mor după anul III, în facultate, dar noi am ţinut foarte mult să-l mai jucăm pe acesta şi am reuşit. Ne e tare drag spectacolul acesta, lumea îl susţine, chiar dacă, poate, mai închide ochii la o greşeală de mecanism, nu am primit feedbackuri negative. Comedia bulevardieră nu e aia unde mergi să hăhăi, e acolo un mecanism comic, e adevărat, dar e şi tragism, eşti de trei ori mai încercat decât în alte roluri într-o astfel de piesă”.

Şi, că tot vorbirăm de personaje, de mecanisme, poate, în puţine cuvinte, explicăm cum se construieşte un personaj, ce face actorul atunci când primeşte un rol?

„Întâi îl citeşti, este perioada de lecturare sau perioada de stat la masă, când observi datele exterioare ale personajului. Se face mai la rece, eşti detaşat de rol, nu te implici emoţional, pentru că e doar un personaj pe hârtie, ţi-l imaginezi doar. Urmează improvizaţia, care are loc pe scenă. Eşti în situaţia dată de text, pe care nu îl ai în faţă şi îţi imaginezi cum ai reacţiona tu, nu personajul, în situaţia dată de scenariu. Apoi aplici asta pe text şi vezi cum reacţionează personajul, lucru nu foarte uşor de făcut. Mie mi se mai întâmplă să mai confund trăirile mele cu ale personajului, dar lucrez la asta. Actorii experimentaţi fac mai repede diferenţa dintre sine şi personaj. La un moment dat e posibil ca trăirile să se întrepătrundă şi aici vine regizorul care te ajută, el fiind tot un fel de pedagog, te vede din exterior pentru că ţie, în interior fiind, ţi-e mai greu să te controlezi, poţi se derapezi, subiectiv fiind. Regizorul te ghidează în funcţie de ce vrea el sa facă din personaj”.

Repeţi, azi descoperi ceva, mâine altceva, personajul iese la iveală după multe repetiţii, la care actorul trebuie să fie prezent în totalitate. Un mare actor, povesteşte Clara, spunea că o repetiţie este pierdută dacă nu eşti acolo sută la sută. Chiar şi în cazul celor lungi-lungi, de dinainte de premieră, când jocul actorilor se uneşte cu tehnica şi cu muzica şi trebuie să funcţioneze precum mecanismul unui ceas, repetiţii care s-au întins chiar şi pe durata a 12 ore.

Emoţii

„Daaaa. La «Cine e fazanul?» şi acum, după atâtea spectacole, când aud muzica de intrare mi se strânge stomacul! Nu ştiu actori care să nu aibă emoţii înainte de a intra în scenă. În «Singură în faţa dragostei şi a morţii» aveam nişte emoţii teribile, fluturaşi în stomac cu două zile înainte de spectacol. Era o piesă foarte solicitantă, mă simţeam foarte singură pe scenă, eu porneam situaţia, doar din mine, nu mă ajuta nimic, poate puţin muzica. Eu trebuia să leg totul, era teribil de greu dar un exerciţiu fantastic. Am fost mulţumită şi mi-am spus că dacă am făcut asta, pot să fac orice. Îmi pare rău că rolul, neavând continuitate – nu se va mai juca – nu pot să văd o evoluţie, să văd cum îl voi face peste doi ani”.

Cum îţi temperezi emoţiile, ce faci cu ele?

„Sunt exerciţii speciale de respiraţie care se fac. Eu mai spun o rugăciune şi mai spun: «Ţine-mă, Doamne, puţin de mână, să mă liniştesc!»”.

Momente grele? Au fost şi din astea

„În «Zadarnicele …» am simţit că mi-e rău, că îmi amorţeşte mâna şi m-am speriat foarte tare. Trebuia să reintru, la final, era ultima intrare şi simţeam că nu mai pot. Am băut apă şi apoi mi-am dat seamă că, de fapt, nu-mi era atât de rău cât mi se păruse, ci a fost doar o impresie generată de faptul că mă gândisem ce se întâmplă cu spectacolul dacă nu reuşesc să depăşesc momentul sau cât de penibil ar fi fost să pic pe scenă de rău ce-mi era”. A fost bine, doar că după aia a răcit, erau doar semnele bolii ce urma să vină.

A fost şi mai rău decât atât. Nu a vrut să scriu eu aici, dar am primit încuviinţare, într-un sfârşit, pentru ca să constataţi, încă o dată, cum un actor poate râde cu gura şi plânge cu sufletul. „Nu vreau să pară că mă plâng, nu vreau să mi se plângă de milă” mi-a spus şi privirea albastră s-a umbrit puţin. „Acum trei ani murise tata şi eu venisem să joc pentru prima dată la Suceava «Cine e fazanul?». A doua zi aveam de jucat o comedie, veniseră în Suceava colegii de la Bucureşti, voiam să renunţ, dar mama m-a convins că trebuie să o fac. Poate a fost mai bine aşa, am trecut altfel peste acele zile îngrozitoare. Jucam la «Dom Polski» o comedie, iar tata era la câţiva paşi de mine, la Casa Mortuară. «Dacă ai făcut asta, de-acum poţi face orice!», m-a lăudat profesorul atunci, deşi poate a spus-o şi pentru ca să mă încurajeze, cum a făcut şi sala, care a aplaudat atunci când am avut prima intrare pe scenă.”

Mă gândesc că fiecare actriţă visează la un rol

Nu şi Clara. Poate Hedda Gabler, de Ibsen. „Nu-mi doresc să joc ceva anume, ce mi se dă, aia fac. Mi s-a spus că am suficientă expresivitate să joc multe, fiind sensibilă, mă duc mai uşor către dramă, dar joc orice, cu bucurie, fie el rol mare sau mic.

Nu vreau faimă, nu vreau glorie, vreau teatru, aici, la mine acasă

„Din anul întâi mi-am spus că nu mă angajez într-un teatru decât dacă-i la mine acasă. Când am auzit că s-a înfiinţat teatrul aici m-am panicat la început, pentru că însemna că trebuie să pregătesc un repertoriu pentru concurs şi eu nu-l aveam. Mi-am sunat colegii de la regie şi m-am pregătit cu ei. Şi am venit acasă”.

Dăm şi altora din experienţa noastră

„Am făcut-o cu mare drag, deşi nu cred că am talent de pedagog, am colegi cu certe calităţi, de la care şi eu învăţ cu uşurinţă. Eu sunt însă cea care dă energie, deşi nu ştiu să explic aşa cum face un profesor, care are metodă”.

A lucrat puţin cu copiii – trei luni –, mai ales joculeţe de improvizaţie, le explica după puterea lor de înţelegere şi a fost minunat să lucreze cu ei. Şi i-a mai plăcut foarte mult să facă training în festivaluri de teatru – Magic Fest şi ID Fest. „Mă bucuram să văd că ce le spun aplică pe scenă”.

Să facem o ieşire din scenă

Or să zâmbească – cu drag şi subînţeles, desigur – colegii ei, crede, văzând cuvintele astea în gazetă, dar ea aşa simte şi aşa spune: „Teatru fără iubire nu se poate. E greu s-o dai altora de pe scenă dacă nu o ai în viaţă. Când o primeşti îţi vine mai uşor s-o dai mai departe cum, la fel de bine actorul trebuie să iubească pentru a da înapoi” spune actriţa Clara Popadiuc.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Daca nu ar fi fost si inzestrata fizic nu ar fi avut acelasi ,,succe,,Succes pe care l-a avut si mama la debutul in primarie pe vremea lui Ionescu.Acum fata il are pe vremea lui Lungu.Toate ldrumurile duc la PRIMĂRIE.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: